Drumul Crucii - Meditatie la Joia Mare

Drumul Crucii - Meditatie la Joia Mare

Doua evenimente marcheaza slujbele marii si sfintei Joi: cea din urma Cina a lui Hristos cu ucenicii Sai si tradarea lui Iuda. Si una si alta isi descopera sensul lor in dragoste. Cea din urma Cina este ultima descoperire a dragostei mantuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a dragostei ca esenta a mantuirii. Tradarea lui Iuda invata ca pacatul, moartea, autodistrugerea provine de asemenea din dragoste, dar dintr-o dragoste desfigurata, deturnata de la ceea ce merita cu adevarat a fi iubit. Acesta este misterul acestei zile unice a carei slujba, impregnata in acelasi timp de lumina si intuneric, bucurie si durere, ne pune inaintea unui lucru decisiv de care depinde destinul vesnic al fiecaruia dintre noi.

"Stiind Iisus ca a sosit ceasul Lui, ca sa se mute din lumea aceasta la Tatal, a aratat ca iubind pe ai Sai care sunt in lume, pana la sfarsit i-a iubit." (Ioan 13, 1).

Pentru a intelege cu adevarat ultima Cina, trebuie a vedea in ea realizarea acestei mari miscari a dragostei divine care a inceput cu creatia lumii si care, acum, va primi plenitudinea sa in Moartea si invierea lui Hristos.

"Dumnezeu este dragostea" (Ioan 4, 8). Si primul dar al dragostei a fost viata. Aceasta era in esenta ei o comuniune. Pentru a trai, omul trebuie sa se hraneasca, sa manance si sa bea, sa se impartaseasca de lume. Lumea era deci dragostea divina devenita hrana, devenita trup al omului. Fiind viu, adica El Insusi comunicand cu lumea, omul devine fiinta in comuniune cu Dumnezeu, face din Dumnezeu scopul si esenta vietii sale. A se impartasi de lumea primita de la Dumnezeu, insemna cu adevarat a se impartasi cu Dumnezeu. Omul primea hrana sa de la Dumnezeu si transformand-o in trupul sau si-n viata sa, el oferea lumea intreaga lui Dumnezeu, o transforma in viata in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu a daruit viata omului, iar dragostea omului pentru Dumnezeu transforma aceasta viata in comuniune cu Dumnezeu. Acesta era Paradisul. Viata era adevarata impartasire (Euharistie). Prin om, prin dragostea sa pentru Dumnezeu, toata creatia devenea fiinta sfintita si transformata in taina universala a prezentei divine, iar omul era preotul acestei taine.

Dar prin pacat, omul a pierdut aceasta viata euharistica (de impartasire). A pierdut-o pentru ca a incetat a privi lumea ca pe un mijloc de comuniune cu Dumnezeu si viata sa ca pe o Euharistie, o adorare si o lauda... El se iubea pe sine si lumea pentru sine; se facea centru si scop al propriei sale vieti. Isi imagina ca foamea si setea, deci starea de dependenta in care se gasea viata sa in raport cu lumea, putea fi satisfacuta prin lumea insasi, prin mancarea ca atare. Dar lumea si hrana, daca sunt despuiate de sensul lor primar de taine, deci de mijloace de comuniune cu Dumnezeu, daca nu sunt primite cu foame si sete de Dumnezeu, sau altfel spus daca Dumnezeu nu mai este prezent, nu mai poate da viata, nici satisface vreo foame, caci acestea n-au viata in ele insele. Iubindu-le pentru ele insele, omul a deturnat dragostea sa de la unicul obiect a toata dragostea, a toata foamea, a toata dorinta... Si el e mort. Caci moartea este inevitabila "descompunere" a vietii, rupta de unica sa sursa si de ceea ce ii dadea sens.

Omul va gasi moartea acolo unde a nadajduit ca va gasi viata. Viata sa devenea o comuniune cu moartea, pentru ca in loc sa transforme lumea in comuniune cu Dumnezeu prin credinta, dragoste si adorare, el se supune in intregime ei, inceteaza a fi preotul ei, pentru a deveni sclavul ei. Si prin acest pacat al omului, lumea intreaga e transformata intr-un cimitir unde oamenii, condamnati la moarte, comunica cu moartea, "asezati in intuneric si-n umbra mortii" (Mt. 4, 16).
Omul a tradat, dar Dumnezeu a ramas credincios omului. Precum zicem in Liturghia Sf. Vasile: "Ca nu Te-ai intors pana la sfarsit de la zidirea Ta pe care ai facut-o Bunule, nici n-ai uitat lucrul mainilor Tale, ci in multe chipuri le-ai cercetat pentru indurarile milei Tale."

Va incepe o noua opera: cea a mantuirii si a salvarii. Ea s-a implinit in Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care, pentru a reda omului fericirea primordiala si a reda vietii sale caracterul de comuniune cu Dumnezeu, se face om, ia asupra Lui firea noastra, cu setea si foamea sa, cu dorinta si dragostea sa de viata. In El viata a fost descoperita, daruita, acceptata, implinita ca o Euharistie desavarsita, ca o totala si perfecta comuniune cu Dumnezeu. Hristos a inlaturat inclinatia fundamentala a omului de "a trai numai cu paine" si a descoperit ca Dumnezeu si Imparatia Sa sunt adevarata hrana, adevarata viata a omului. Si aceasta viata euharistica desavarsita, plina de Dumnezeu, deci dumnezeiasca si nemuritoare, El a facut-o dar la toti cei care primesc a crede in El, deci la cei a caror viata gaseste in El tot sensul sau si tot continutul sau. Aceasta este bogata semnificatie a ultimei Cine. Hristos se ofera ca hrana adevarata omului, pentru ca viata traita in El este adevarata viata. De asemenea, miscarea dragostei care incepe in Paradis cu dumnezeiescul: "Luati si mancati"... (pentru ca a manca este viata omului) ajunge la deplinatatea sa cu "Luati si mancati" al lui Hristos (pentru ca Dumnezeu este viata omului). Cea din urma Cina recreeaza Raiul de bunatati, restaureaza viata ca si Euharistie (impartasire) si Comuniune.

Aceasta ora a dragostei supreme este de asemenea si a celei mai inalte tradari. Iuda paraseste lumina camerei de sus pentru a se afunda in intuneric. Si era noapte (Ioan 13, 30). Pentru ce pleaca? "El iubeste", raspunde Evanghelia si imnele Sfintei Joi subliniaza de multe ori aceasta dragoste fatala. Ea prezinta putina importanta, fiindca aceasta dragoste se raporteaza la "argint" (la bani). Argintul simbolizeaza aici toata dragostea pervertita si deviata care conduce omul la tradarea lui Dumnezeu. Este o iubire furata de la Dumnezeu si Iuda este prin urmare "hotul". Omul, chiar daca este in afara lui Dumnezeu sau nu este in Dumnezeu Care-l iubeste, nu continua mai putin de a iubi si de a dori, caci el a fost creat pentru iubire si iubirea este insasi natura sa; insa atunci iubirea este o pasiune oarba si autodistructiva si moartea este sfarsitul ei. In fiecare an, cand ne adancim in lumina si profunzimea insondabila a acestei mari joi, aceeasi intrebare cruciala ne este pusa: raspund eu la dragostea lui Hristos si accept ca El sa devina viata mea ori sunt la fel ca Iuda in noaptea sa?

Slujbele Joii Mari cuprind: Utrenia, Vecernia, urmate de Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In bisericile catedrale, spalarea picioarelor isi are locul dupa Sfanta Liturghie; in timp ce diaconul citeste Evanghelia, episcopul spala picioarele la doisprezece preoti, reamintindu-ne ca aceasta dragoste a lui Hristos este fundamentul vietii in Biserica si care, in interiorul vietii acesteia, este modelul tuturor relatiilor. De asemenea, in aceasta Sfanta si Mare Joi este sfintit Marele Mir de catre conducatorii Bisericilor autocefale; aceasta ceremonie simbolizeaza (semnifica) dragostea noua a lui Hristos, darul pe care noi il primim de la Duhul in ziua intrarii noastre in Biserica.

La Utrenie, troparele dau tema zilei: opozitia dintre dragostea lui Hristos si dorinta nesaturata a lui luda:

Cand slavitii ucenici la spalarea cinei s-au luminat, atunci luda cel rau credincios, cu iubirea de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege, pe Tine, Judecatorul Cel drept, Te-a dat. Vezi dar, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru acestea spanzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesatios, care a indraznit unele ca acestea asupra Invatatorului. Cel ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie.

Dupa lectura Evangheliei (Luca 12, 1-40), frumosul canon al Sfantului Cosma ne introduce in contemplarea tainei celei din urma Cine, a deschiderii sale tainice si vesnice. Irmosul celei de a noua cantari ne invita a lua parte la ospatul la care Domnul ne pofteste: "Din ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare, veniti credinciosilor la loc inalt, cu ganduri inalte sa ne indulcim..."

La Vecernie, stihurile subliniaza un alt antipod tragic, al acestei mari joi, si anume tradarea lui Iuda:

"Iuda sluga si vicleanul, ucenicul si pizmataretul, prieten si diavol, prin fapte s-a aratat ca urma invatatorului, dar intru sine cugeta vanzarea. Ca zicea intru sine: sa-L dau pe Acesta si voi dobandi banii ce se aduna"

Dupa intrare, se fac trei lecturi din Vechiul Testament:

Iesire 19, 10-19: Coborarea lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, catre poporul Sau, imaginea (icoana) venirii lui Dumnezeu in Euharistie.

Iov. 38, 1-23 si 42, 1-5: Conversatia lui Dumnezeu cu Iov si raspunsul acestuia:
"Cu adevarat, am vorbit fara sa inteleg despre lucruri prea minunate pentru mine si nu stiam...; si aceste minuni dumnezeiesti sunt (desavarsit) implinite in darul Trupului si Sangelui lui Hristos."

Isaia 50, 4-11: Inceputul profetiilor despre sluga suferinda.

Apostolul este luat de la Sfantul Apostol Pavel, Epistola intai catre Corinteni cap. 11, vers. 23-32 si vorbeste despre ultima Cina, dand acesteia sensul comuniunii.

Lectura Evangheliei (cea mai lunga a anului), este formata din fragmente alese ale celor patru evanghelisti si ne fac atenti la desfasurarea completa a ultimei Cine, a tradarii lui Iuda si a arestarii lui Hristos in gradina Ghetsimani.

Imnul heruvimic este inlocuit prin cuvintele rugaciunii dinaintea impartasirii:
"Cinei Tale celei de taina, astazi, Fiul lui Dumnezeu partas ma primeste! Caci nu voi spune vrajmasilor Tai taina Ta nici sarutare ca Iuda iti voi da, ci ca talharul marturisindu-ma strig Tie: Pomeneste-ma Doamne cand vei veni intru imparatia Ta!"

Sursa: Drumul Crucii, Editura Reintregirea Alba Iulia 2005