Atunci fericitul Mina, nerabdand sa vada nevoia aceea, nici voind sa priveasca cum se cinstesc idolii cei fara de suflet, si-a lasat ostasia si s-a dus in munte in pustie, mai bine voind a vietui cu fiarele decat cu poporul care nu cunoaste pe Dumnezeu. Si umbla din loc in loc prin munti si prin pustietati, invatand Legea Domnului, iar cu postul si cu rugaciunea curatindu-si sufletul sau, slujea ziua si noaptea adevaratului Dumnezeu. Apoi trecand multa vreme, s-a facut un mare praznic idolesc in cetatea Cotuanului, la care adunindu-se multime de popor paganesc, se faceau diferite jocuri si privelisti, alergari de cai si lupte in cinstea necuratilor zei, la care priveliste privea toata cetatea cu luare aminte, de pe locuri inalte.
Acel praznic, vazandu-l Sfantul Mina mai inainte cu duhul, s-a aprins de ravna dupa Dumnezeu, si lasand muntii si pustietatea, a venit in cetate si in mijlocul privelistii a stat la un loc inalt, unde putea fi vazut de toti, si a strigat cu glas tare: "Venit-am catre cei ce nu ma cauta pe mine, aratatu-m-am celor ce nu intrebau de mine". Acestea strigand sfantul, toti cei de la priveliste si-au intors ochii spre dansul si tacand se mirau de indrazneala lui. Acolo se afla si Piros, ighemonul cetatii.
Acela indata a poruncit sa prinda pe sfantul si, aducandu-l, l-a intrebat: "Cine esti tu?" Iar Sfantul Mina a strigat in auzul a tot poporul, zicand: "Eu sunt robul lui Iisus Hristos, Care imparateste in cer si pe pamant". Si iar l-a intrebat ighemonul: "Strain esti sau esti locuitor de aici? Si cum ai indrazneala aceasta sa strigi astfel in mijlocul privelistii?" Iar sfantul neraspunzand la cuvintele lui, unul din ostasii cei ce stateau inainte l-a cunoscut pe dansul si a zis: "Cu adevarat, acesta este Mina ostasul care era sub stapanirea tribunului Fermilian".
Iar ighemonul a zis: "Oare ostas ai fost, precum graiesc acestia despre tine?" Sfantul a raspuns: "Asa este, ostas am fost si petreceam in cetatea aceasta; dar, vazand faradelegile poporului celui amagit de diavoli care se inchina idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepadat slujba ostaseasca si am iesit din cetate, ca sa nu fiu partas faradelegii si pieirii lor; si am umblat pana acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredinciosi si vrajmasi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am ravnit dupa Dumnezeul meu si am venit sa mustru orbirea voastra si sa marturisesc pe Unul, adevaratul Dumnezeu, Care a zidit cerul si pamantul cu cuvantul Sau si tine toata lumea". Auzind acestea ighemonul, a poruncit sa duca pe sfantul in temnita si sa-l pazeasca pana a doua zi. Iar el, toata ziua aceea s-a indeletnicit cu praznuirea si cu privelistea.
A doua zi a sezut ighemonul la judecata si scotand din temnita pe Sfantul Mina, in toate chipurile voia sa-l induplece pe el la inchinaciunea idoleasca, fagaduindu-i daruri si cu munci ingrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut sa-l induplece cu cuvintele sale la credinta cea idoleasca, a inceput a-l sili. Si dezbracandu-l si intinzandu-l la pamant patru ostasi, a poruncit sa-l bata fara crutare cu vine de bou, incat curgeau siroaie de sange din ranile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stateau acolo, cu numele Pigasie, a zis catre sfantul: "Miluieste-te pe tine, omule, si te supune poruncii ighemonului, mai inainte, pana nu va fi zdrobit trupul tau de rani. Eu te sfatuiesc, apropie-te de zei, numai pana la o vreme, ca sa te izbavesti de muncile acestea; iar pe urma iarasi vei sluji Dumnezeului tau. Vei aduce o data jertfa idolilor si putina vreme vei sluji lor, ca sa scapi de cumplitele munci".
Sfantul a raspuns cu asprime: "Du-te de la mine, lucratorule al faradelegii, caci eu am jertfit si inca voi jertfi jertfa de lauda Dumnezeului meu, Care-mi da ajutorul Sau si ma intareste in rabdare, incat muncile acestea mai mult mi se par usurare decat cumplita munca". Mirandu-se muncitorul de rabdarea aceasta, a poruncit sa puna asupra lui mai multe munci. Deci, sfantul a fost spanzurat pe lemn si cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: "Oare simti vreun fel de dureri, Mina? Oare iti plac muncile? Voiesti sa-ti mai indulcesc aceasta dulceata?"
Iar mucenicul, desi patimea, a raspuns ighemonului: "Nu ma vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurta vreme, pentru ca-mi stau inainte ostasii Imparatului ceresc care imi ajuta si pe care tu nu-i vezi". Iar ighemonul a poruncit slugilor sa munceasca mai aspru pe sfantul si zicea: "Nu marturisi aici alt imparat afara de imparatii romanilor". Iar mucenicul raspundea: "Daca ati fi cunoscut voi pe adevaratul Imparat, nu ati fi hulit pe Cel marturisit de mine; pentru ca Acela este cu adevarat Imparat al cerului si al pamantului si nu este altul afara de Dansul. Iar voi, nestiindu-L pe El, Il huliti si-L asemanati cu imparatii vostri cei muritori, carora Cel de sus le-a dat cinstea cea imparateasca si stapanirea, Insusi fiind Domn a toata faptura".
Ighemonul a zis catre dansul: "Cine este Acela Care da stapanire imparatilor si stapaneste peste toti?" Mucenicul a raspuns: "Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viaza, Caruia toate I se supun, cele din cer si cele de pe pamant. Acela este Care aseaza in scaune pe imparati si le da stapanire". Muncitorul a zis: "Oare nu stii ca imparatii romanilor se manie asupra tuturor celor care marturisesc numele lui Hristos si au poruncit sa-i omoare pe dansii?"
Raspuns-a mucenicul: "Domnul a imparatit, sa se manie popoarele. Daca imparatii vostri se manie asupra lui Hristos si asupra crestinilor care marturisesc numele Lui, ce-mi pasa mie? Eu de acea manie nu tin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grija, ca sa petrec in marturisirea Preasfantului Sau Nume pana la moarte si sa ma indulcesc de dragostea Lui, de care cine ma va putea desparti? Necazul sau stramtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu ma va desparti pe mine de dragostea lui Hristos!"
Dupa aceasta muncitorul a poruncit sa frece ranile lui cu petece de par. Si acestea facandu-se, mucenicul zicea: "Acum ma dezbrac de haina cea de piele si ma imbrac cu vesmantul mantuirii". Apoi a poruncit muncitorul sa-l arda pe sfant cu faclii aprinse si a fost ars tot trupul lui, iar el tacea. Si l-a intrebat pe el ighemonul: "Oare nu simti focul, Mina?" Sfantul a raspuns: "Dumnezeul nostru pentru Care patimesc, este foc mistuitor si-mi ajuta mie si pentru aceea nu bag in seama focul acesta cu care ma ardeti si nu ma tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru ca imi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu pot sa-l ucida".
Zis-a lui ighemonul: "Cum graiesti tu acestea, caci ai petrecut toti anii vietii tale in oaste si stii carte?" Sfantul a raspuns: "Domnul nostru Iisus Hristos a zis noua: Cand veti fi dusi inaintea imparatilor si a domnilor pentru Mine, nu va ingrijiti cum sau ce veti grai, ca vi se va da in acel ceas gura si intelepciune cu care veti grai". Iar ighemonul a intrebat: "De unde a stiut Hristosul vostru ca veti patimi pentru Dansul unele ca acestea?"
Sfantul a raspuns: "De vreme ce este Dumnezeu adevarat, apoi este si inainte-vazator. El a stiut si stie toate cele ce vor fi si mai inainte de a se face oarecare lucruri; toate sunt stiute de El, si chiar si gandurile noastre le cunoaste". Iar ighemonul nestiind ce sa spuna impotriva acestora, a zis catre sfantul: "Mina, lasa cuvantarea cea multa si alege una din doua: sau fii al nostru, ca sa nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca sa te pierdem odata".
Sfantul a raspuns cu mare glas: "Al lui Hristos am fost, sunt si voi fi!" Iar ighemonul a zis: "Daca voiesti, te voi lasa doua sau trei zile ca sa te gandesti bine si sa ne dai raspunsul cel de pe urma". Sfantul a raspuns: "Nu doua sau trei zile au trecut de cand sunt crestin, si n-am cugetat niciodata sa ma lepad de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gandi, nici a nadajdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decat numai acest raspuns de pe urma: de Dumnezeul meu nu ma voi lepada si idolilor vostri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu inaintea celor fara de suflet".
Atunci ighemonul, maniindu-se mai mult, a poruncit sa astearna pe pamant carlige si multe cuie de fier si peste acelea sa tarasca legat pe Sfantul Mina. Iar el, ca si cand ar fi fost tras pe niste flori, mai cu indrazneala defaima pe zei si nebunia poporului celui inselat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit sa-l bata cu vergi de plumb si a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostasii care erau acolo, anume Iliodor, a zis catre muncitorul: "Stapane ighemoane, nu este tainuit luminarii tale cum ca neamul crestinesc este nepriceput si nu baga seama de munci, ca si o piatra sau lemn fara suflet, iar moartea o socotesc ca pe o bautura dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci porunceste mai degraba a sfarsi pe acest crestin impietrit".
Indata ighemonul a dat aceasta hotarare asupra sfantului: "Pe Mina, ostasul cel rau, care a cazut in credinta crestineasca, iar porunca imparateasca nu a vrut s-o asculte, nici a voit sa jertfeasca zeilor, poruncim sa se taie cu sabia, si trupul lui sa fie ars in foc inaintea tuturor". Deci, luand ostasii pe Sfantul Mucenic Mina, l-au dus dupa cetate si i-au taiat capul; apoi aprinzand un foc mare au aruncat intr-insul sfantul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credinciosi, dupa ce s-a stins focul, au venit acolo si au apucat parti din moastele sfantului care ramasesera din foc. Invelindu-le in panza curata, le-au uns cu aromate, iar dupa putina vreme le-au dus in patria lui si le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urma au zidit si o biserica in numele lui; si multe minuni se savarseau intr-insa cu rugaciunile sfantului.
Din minunile Sfantului Mina, istorisite de Timotei, arhiepiscopul Alexandriei.
Dupa moartea paganilor, si uratorilor de Dumnezeu imparati ai Romei, imparatind dreprcredinciosul imparat Constantin cel Mare si credinta in Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci, oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, cautand si afland moastele Sfantului slavitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserica cu numele lui. In aceeasi vreme, un negustor dreptcredincios din tinutul Isauriei, venind in Alexandria pentru negutatorie si auzind de minunile si de tamaduirile cele multe care se faceau in biserica Sfantului Mina, a zis intru sine: "Ma voi duce si eu, deci, si ma voi inchina cinstitelor moaste ale Sfantului Mucenic si voi duce si eu un dar in biserica lui, ca sa-mi fie mie Dumnezeu milostiv, cu rugaciunile rabdatorului Sau de chinuri". Si asa, sculandu-se, a purces, luand cu sine o punga plina de galbeni. Si, venind la un iezer facut de revarsarea marii, a aflat o trecatoare si a venit la locul ce se zicea Loxonita, si, acolo, iesind la tarm, isi cauta loc unde sa se odihneasca peste noapte, ca era seara. Si afland o casa, a zis stapanului ei: "Prietene, fie-ti mila si ma primeste in casa ta, ca sa dorm peste noapte, ca a apus soarele si ma tem a merge singur pe cale, si nici nu am tovaras sa calatoreasca cu mine". Iar cel cu casa a zis: "Intra, frate, si ramai aici, pana ce se va face ziua". Deci, intrand oaspetele in casa, s-a culcat si a adormit. Iar cel cu casa, vazand la oaspete punga cu galbeni, a ravnit la ea si, indemnat fiind de diavolul, a gandit sa ucida pe oaspetele sau, ca sa ia aurul. Deci, s-a sculat la miezul noptii si l-a sugrumat cu mainile sale, apoi, taindu-l in bucati, l-a pus intr-o cosnita si l-a ascuns in camara sa cea mai dosnica, cautand un loc foarte ferit, unde sa-l ingroape. Pe cand cugeta el acestea, s-a aratat Mucenicul lui Hristos, Mina, sezand pe cal, venind ca un ostas trimis de imparatul si, intrand pe usa in casa ucigasului, intreba de oaspetele cel ucis. Iar ucigasul se lepada, zicand catre Sfantul: "Nu stiu ce spui, stapane, n-a fost la mine nimeni". Iar Sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat in camara cea mai dinlauntru. Si, afland cosnita, a tras-o afara si a zis catre ucigas: "Ce este aceasta?" Iar acela, foarte infricosandu-se, s-a aruncat pe sine la picioarele Sfantului. Iar Sfantul, alcatuind bucatile celui taiat si rugandu-se, a inviat pe cel mort. Si a zis catre dansul: "Da slava lui Dumnezeu!". Iar el, sculandu-se ca din somn si cunoscand ce a patimit de la cel cu casa, a proslavit pe Dumnezeu si se inchina ostasului celui ce se aratase, multumindu-i. Deci, Sfantul, luand aurul de la ucigas, l-a dat omului celui inviat si i-a zis: "Mergi in calea ta cu pace". Iar intorcandu-se catre ucigas, l-a prins si l-a batut, certandu-l pe dansul, iar el cerea iertare. Iar Sfantul, dandu-i iertare si rugandu-se pentru dansul, a incalecat pe cal si s-a facut nevazut de la ochii lui.
Era in Alexandria un om cu numele Eutropiu. Acesta a fagaduit sa dea la biserica Sfantului Mina un blid de argint si, chemand pe argintar, i-a poruncit sa-i faca lui doua blide de argint: un blid pe numele Sfantului si sa scrie pe el cuvintele acestea: "Blidul Sfantului Mare Mucenic Mina", iar celalalt a poruncit sa-l faca pe numele lui, si sa scrie pe el asa: "Blidul lui Eutropiu, cetatean al Alexandriei".
Si argintarul, dupa porunca, a inceput a lucra, iar cand a sfarsit amandoua blidele, blidul Sfantului Mina a iesit mai frumos si mai luminat, si, scriind numele fiecaruia pe blidul sau, le-a dat lui Eutropiu. Acesta, calatorind odata pe mare, a ospatat din amandoua blidele, nou facute, si, vazand blidul cel facut pe numele Sfantului Mina mai frumos decat blidul lui, nu vrea sa-l mai dea Sfantului, ci a poruncit slugii sale ca sa puna intr-insul bucate, iar blidul celalalt a gandit sa-l trimita la biserica Sfantului Mina. Deci, dupa ce s-a sfarsit masa, sluga a luat blidul Mucenicului si, mergand la marginea corabiei, a inceput a-l spala in mare. Si, spalandu-l, a cazut asupra lui o spaima, ca a vazut un om iesind din mare, care, rapind blidul din mana lui, s-a facut nevazut. Iar sluga, tremurand de frica, s-a aruncat in mare dupa blid. Aceasta vazand, stapanul lui s-a temut si, plangand zicea: "Vai mie, ticalosul, ca am ravnit blidul Sfantului si am pierdut si pe robul meu impreuna cu blidul. Iar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu te mania pana la sfarsit asupra mea si fa mila cu sluga mea. Ca iata, dau fagaduinta ca, daca voi afla macar trupul slugii mele, apoi voi face alt blid ca acela si-l voi da pe el placutului Tau, Sfantul Mina, sau pretul blidului celui pierdut il voi da la biserica Sfantului". Si, ajungand corabia la mal, a iesit Eutropiu la uscat. Si se uita pe tarmul marii, vrand sa vada trupul slugii aruncat in mare, ca sa-l ingroape pe el. Si, luand aminte cu sarguinta, a vazut pe sluga cu blidul iesind din mare si, inspaimantandu-se, a zis cu mare glas: "Slava lui Dumnezeu, cu adevarat mare este Sfantul Mucenic Mina". Si au iesit afara toti din corabie si, vazand pe sluga tinand blidul, s-au mirat si slaveau pe Dumnezeu. Si l-au intrebat pe el cum a ramas viu si cum a iesit sanatos. Iar el le-a spus zicand: "Cand m-am aruncat in mare, un barbat cu buna infatisare, impreuna cu alti doi m-au apucat si au calatorit impreuna cu mine ieri si astazi pana aici". Iar Eutropiu, luand pe sluga si blidul, s-a dus la biserica Sfantului Mina si, inchinandu-se, au lasat blidul cel fagaduit Sfantului si s-au dus, multumind lui Dumnezeu si proslavind pe placutul Sau, Sfantul Mina.
O femeie oarecare cu numele Sofia, din partile Fecozeliei, mergea la Sfantul Mina ca sa se inchine. Si a intampinat-o un ostas pe cand mergea pe cale si poftindu-o pe dansa, vrea sa o sileasca la desfranare, iar ea, impotrivindu-se, chema in ajutor pe Sfantul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci si pe siluitor l-a certat si pe femeie a pazit-o nevatamata. Ca ostasul acela, legand calul de piciorul sau cel drept, vrea sa o sileasca pe ea. Iar calul, salbaticindu-se, nu numai ca a aparat pe femeie, ci pe stapanul nelegiuit l-a tarat pana la biserica Sfantului Mina, nechezand si sforaind, incat a scos pe multi din biserica sa-l vada, ca era praznic si se adunase multime de popor la biserica. Deci, vazand ostasul adunare de barbati si calul tot salbaticindu-se, si ca nimeni nu putea sa-l ajute, si-a vadit fara rusine faradelegea sa, marturisind-o inaintea tuturor. Si indata a statut calul si s-a facut bland. Iar ostasul, intrand in biserica, a cazut in genunchi, rugandu-se si cerand iertare pentru pacatul sau.
Un schiop si o femeie muta sedeau langa biserica Sfantului, impreuna cu multi altii, pentru tamaduire. Iar la miezul noptii, cand dormeau toti, Sfantul s-a aratat schiopului si i-a zis: "Apropie-te incetisor de femeia cea muta si o atinge pe dansa la picior". Iar schiopul a zis: "Sfinte al lui Dumnezeu, au doara desfranat sunt eu de-mi poruncesti aceasta?" Iar Sfantul i-a zis a doua oara si a treia oara acelasi lucru: "Daca nu vei face aceasta, nu te vei tamadui". Deci, omul s-a tarat, dupa porunca Sfantului, si a atins-o pe cea muta la picior. Iar ea, desteptandu-se, a inceput a striga, suparandu-se asupra schiopului, care, temandu-se de ea, s-a sculat si, sarind, a fugit. Si asa au capatat amandoi vindecarea lor: ca femeia muta a grait limpede, iar omul cel schiop a sarit ca cerbul. Si amandoi, intelegand minunea, au dat multumire lui Dumnezeu si Sfantului Mucenic Mina.
Un oarecare pagan, avea ca prieten un crestin. Deci, ducandu-se paganul intr-un loc departe, a dat prietenului sau, spre pastrare, o ladita cu o mie de glabeni. Si paganul a zabovit catava vreme in acel loc, in care se dusese. Iar crestinul a gandit in inima sa sa nu mai dea inapoi galbenii paganului, cand se va intoarce, ci sa-i tainuiasca, ceea ce a si facut. Ca venind, paganul a cerut crestinului sa-i dea galbenii ce i-a incredintat spre pastrare, iar crestinul a tagaduit, zicand: "Nu stiu ce graiesti, ca nu mi-ai dat mie nimic". Paganul, auzind aceasta, s-a mahnit si s-a deznadajduit de aurul sau, dar a zis crestinului: "Frate, nimeni nu stie de aceasta, numai unul Dumnezeu si, daca tagaduiesti aurul, cel dat tie spre pastrare, zicand ca nu l-ai primit, apoi spune aceasta cu juramant. Deci, sa mergem la biserica Sfantului Mina si acolo jura-te ca n-ai luat de la mine ladita cu o mie de glabeni". Si au mers amandoi; si crestinul s-a jurat, inaintea lui Dumnezeu, ca n-a luat de la pagan aurul lui spre pastrare. Dupa sfarsitul juramantului, au iesit amandoi din biserica si, cand au incalecat pe caii lor, a inceput calul crestinului a se salbatici, incat nu mai era cu putinta a-l tine, ca, rupand fraul, a fugit si a aruncat la pamant pe stapanul sau. Si, cazand crestinul de pe cal, i-a iesit din deget inelul si o cheie din buzunarul sau. Apoi, sculandu-se, a prins calul si l-a imblanzit si, incalecand iarasi, mergea impreuna cu paganul. Ajungand la un loc, a zis crestinul catre pagan: "Prietene, iata, locul este frumos; sa descalecam de pe cai si sa mancam". Si, descalecand au slobozit caii sa pasca, iar ei au inceput a se ospata. Deci, dupa putin, crestinul a vazut pe sluga sa ca venise si sta inainte, tinand ladita paganului intr-o mana, iar in cealalta, inelul cel cazut din degetul lui si cheia. Si, vazandu-l, s-a inspaimantat. Si a zis catre sluga: "Ce este aceasta?" Sluga a zis: "Un ostas calare a venit la stapana mea si i-a dat cheia si cu inelul si a zis catre dansa: Trimite in graba ladita paganului, ca sa nu cada barbatul tau in primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea, ca sa ti le aduc, precum ai porunci". Iar paganul, vazand aceasta, s-a mirat de minune si, bucurandu-se, s-a intors impreuna cu crestinul la Sfantul Mina. Si s-a inchinat pana la pamant si cerea cu staruinta Botezul, pentru o minune ca aceasta, la care el insusi a fost de fata. Iar crestinul ruga pe Sfantul sa-i dea lui iertare, ca unul ce a defaimat legea lui Dumnezeu. Si amandoi au primit precum au cerut: unul, adica, Sfantul Botez, iar celalalt, iertare; si a mers fiecare intru ale sale, bucurandu-se si slavind pe Dumnezeu si pe placutul Sau, Sfantul Mucenic Mina.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Victor (+160)Iar Sfantul Victor a raspuns: "Eu nu ma voi pleca poruncii imparatului celui muritor si nu voi face voia lui, pentru ca am pe Imparatul Cel fara de moarte, Dumnezeul si Mantuitorul meu Iisus Hristos, a Caruia imparatie este fara de sfarsit si cei ce fac voia Lui vor avea viata vesnica; iar cei ce fac voia imparatului vostru cel muritor, a caruia imparatie este vremelnica, vor pieri in veci".
Voievodul a zis catre dansul: "Tu esti ostas al imparatului nostru, supune-te dar poruncii lui si ada jertfa". Sfantul a raspuns: "De acum nu mai sunt ostas al imparatului vostru cel pamantesc, ci al Celui ceresc, pentru ca desi am ostasit o vreme sub stapanirea imparatului vostru, insa n-am incetat a sluji Imparatului meu. Si acum nu-L voi lasa pe El si idolilor vostri nu voi jertfi. Deci, fa ceea ce voiesti. Iata trupul meu este in miinile tale, iar peste suflet are stapanire numai Dumnezeul meu".
Iar voievodul a zis: "Omule, singur pe tine te dai in primejdie, neascultand porunca; jertfeste zeilor ca sa te izbavesti de muncile care indata te vor ajunge pe tine". Sfantul a raspuns: "Eu chiar aceasta voiesc, a rabda munci pentru Domnul meu si mult ma voi bucura, invrednicindu-ma a patimi pentru numele Lui".
Atunci voievodul indata a poruncit sa-i sfarame degetele si sa le rupa din incheieturi. Apoi a ars un cuptor foarte mult si a aruncat pe Sfantul Victor intr-insul, dar a ramas acolo trei zile viu si nevatamat, ca si cei trei tineri in cuptorul Babilonului. Iar muncitorul a poruncit a treia zi, sa deschida cuptorul si sa ia cenusa mucenicului sa o arunce in riu. Dar cand cuptorul a fost deschis, sfantul a iesit sanatos, laudand pe Dumnezeu pentru ca nu s-a atins de dansul focul si nu l-a vatamat. Dupa aceasta voievodul a chemat pe un vrajitor si i-a poruncit sa omoare pe Sfantul Victor cu otrava. Acela a fiert carne cu otrava aducatoare de moarte si i-a dat sa manince. Iar el a zis: "Desi nu mi se cade a primi de la voi carne necurata si a manca, dar pentru ca sa cunoasteti ca nimic nu poate otrava cea aducatoare de moarte impotriva puterii Domnului meu, Datatorul de viata, o voi manca". Apoi, rugandu-se, a mancat carnea cu otrava si n-a patimit nimic.
Vazand vrajitorul ca nu s-a vatamat sfantul din mancarea otravita, a pregatit alte carnuri cu otrava mai cumplita si a zis catre sfantul: "Daca vei manca si aceasta si vei fi viu, indata voi lasa tot mestesugul vrajitoriei si al fermecatoriei si voi crede in Dumnezeul tau". Iar Sfantul Victor a mancat si acele carnuri amestecate cu otrava si mai cumplita si a ramas iarasi nevatamat. Atunci vrajitorul a zis cu mare glas: "Iata, ai biruit puterea vrajitoriei mele, Victore, si sufletul meu cel pierdut de demult l-ai scos acum din iad, pentru ca cred in Domnul Iisus Hristos, Cel propovaduit de tine". Apoi, ducandu-se la casa sa, a adunat cartile vrajitoriei si toate fermecatoriile si le-a ars, apoi s-a facut crestin desavarsit.
Voievodul vazand ca nimic nu a vatamat pe sfantul, s-a maniat foarte si a poruncit sa-i taie toate vinele trupului; dupa aceasta sa-l arunce intr-o caldare cu untdelemn fierbinte. Insa sfantul zicea: "Asa-mi este de placut acest untdelemn ce fierbe, precum celui insetat apa rece". Iar muncitorul, mai mult umplandu-se de manie, a poruncit sa spanzure pe sfantul pe lemn si sa-i arda tot trupul cu faclii; apoi amestecand niste praf omoritor cu otet, l-a turnat in gura lui. Iar sfantul a zis: "Otetul si aceasta otrava de moarte imi este dulce ca mierea si fagurul".
Muncitorul, umplandu-se mai mult de manie, a poruncit sa scoata ochii mucenicului lui Hristos. Dupa aceasta l-a spanzurat cu capul in jos si s-a dus lasandu-l asa spanzurat trei zile. Iar a patra zi, socotind ostasii ca mucenicul ar fi murit, au venit sa-l vada si aflandu-l pe dansul viu, s-au spaimantat; iar toti cei ce venisera cu el au orbit si-si cautau fiecare povatuitor. Dar sfantului, facandu-i-se mila de dansii, s-a rugat lui Dumnezeu cu sarguinta si a zis catre dansii: "In numele Domnului meu Iisus Hristos, sa vedeti!".
Apoi ei indata au vazut si, mergand, au vestit voievodului cele ce s-au facut. Iar voievodul, maniindu-se si mai tare, a poruncit ostasilor sa jupoaie pielea de pe sfantul. Aceasta facandu-se, o femeie din popor care venise la acea pierzare, anume Stefanida, cu credinta crestina, sotia unuia din ostasi, a vazut doua cununi frumoase coborandu-se din cer, una pe capul Sfantului Mucenic Victor si alta pe capul sau, si a inceput cu mare glas a ferici pe sfantul, zicand:
"Fericit esti, Victore, si fericite sunt patimirile tale pentru Hristos; bine primita este lui Dumnezeu jertfa ta ca si a lui Abel, pentru ca singur te-ai jertfit Lui cu inima dreapta. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca si pe Enoh, barbatul cel drept, pe care l-a dus in rai ca sa nu guste moartea pana la o vreme. Drept esti ca si Noe cel plin de fapte bune si desavarsit in neamul sau. Crezut-ai ca si Avraam si te-ai adus pe tine jertfa lui Dumnezeu ca si Isaac. Avut-ai osteneli ca si Iacov si te-ai facut preaintelept ca si Iosif, caruia i-a fost dat a spune mai inainte cele ce erau sa fie. Ispite ai rabdat precum Iov, care, dupa multe patimiri a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost taiat de Manase cu fierastrau. De tine focul nu s-a atins ca si de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor. Ti-ai pus nadejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Caci iata, vad doua cununi trimise din cer, una mai mare si mai frumoasa, iar alta mai mica. Deci, cea mai mare se aduce tie de doisprezece ingeri, iar cea mai mica mie, caci si eu sunt vas mai neputincios, insa sunt gata a intra in nevointa si a rabda barbateste pentru Domnul nostru si sufletul meu a-l pune pentru El".
Acestea graind ea si auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stateau inainte sa o prinda pe dansa si sa o aduca inaintea sa. Si cautand spre dansa cu mandrie, a intrebat-o, graind: "Cine esti tu?" Sfanta a raspuns: "Sunt crestina!". Apoi a intrebat-o voievodul despre nume si despre varsta si afland ca o cheama Stefanida si are de la nasterea sa cinsprezece ani si opt luni, iar cu barbatul sau a vietuit un an si patru luni, a inceput a grai catre dansa mai cu blandete, zicand: "Pentru ce vrei sa lasi asa degraba lumea aceasta frumoasa si viata aceasta dulce si cu buna petrecere impreuna cu barbatul tau si voiesti a-ti pierde frumusetea tineretii tale, dandu-te singura de voie, la moarte pentru Cel rastignit?".
Sfanta a raspuns: "Las lumea aceasta desarta si vremelnica si toate dulcetile trupesti ce sunt pe pamant, precum si pe barbatul meu, ca sa pot iesi impreuna cu fecioarele cele intelepte in intampinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mantuitorul meu". Iar voievodul a zis catre dansa: "Lasa acele cuvinte mincinoase si nefolositoare despre Dumnezeul tau si te apropie de zeii nostri si le jertfeste lor". Sfanta Stefanida a raspuns: "Tu si zeii tai sunteti plini de minciuni, iar eu graiesc adevarul; caci Domnul meu adevarat este si nu este nedreptate intru Dansul. Deci nu voi jertfi mincinosilor zei, ci voiesc a fi jertfa bine primita adevaratului Dumnezeu, Care vietuieste in cer, ca sa nu ma lipsesc de cununa cea pregatita mie intru imparatia Lui". Iar muncitorul indata a poruncit sa plece la pamant varfurile a doi copaci de finic ce erau acolo si sa lege de dansii pe Sfanta Stefanida, si sa o sfisie. Deci, i-a legat un picior de varful finicului celui plecat, iar altul de celalalt varf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicandu-se la inaltimea lor, au despartit pe sfanta in doua. Atunci sfantul ei suflet zburand ca o pasare, si-a aflat cuib in cer si cununa cea pregatita ei. Iar pe Sfantul Victor a poruncit tiranul sa-l taie cu toporul.
Deci, auzind sfantul hotararea aceasta, multumea lui Dumnezeu. Iar cand era sa-i taie capul, el a proorocit moartea muncitorilor sai, zicand: "Dupa douasprezece zile veti muri si voi, iar dupa douazeci si patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici". Acestea proorocind, el s-a rugat si si-a plecat capul, care a fost taiat cu toporul. Iar dupa taiere a curs lapte amestecat cu sange si multi din cei necredinciosi vazand acea minune, au crezut in Hristos. Si mai ales cand au vazut implinirea proorociei lui, caci precum a proorocit, asa a si fost; caci cu moarte naprasnica au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a cazut in miinile vrajmasului sau.
Astfel a patimit Sfantul Victor impreuna cu Sfanta Stefanida in cetatea Damascului, in a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se salasluiesc amandoi in cetatea aceea, careia nu-i trebuie soarele si luna ca sa lumineze, pentru ca slava lui Dumnezeu o lumineaza pe dansa si luminatorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Caruia I se cuvine slava, in veci. Amin.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Stefanida.
Aceasta era sotia unui ostas si credea in Hristos dintru inceput, de la stramosii sai, dar, murindu-i barbatul, a ramas vaduva. Deci, vazand ea pe Sfantul Victor ca patimea cu patimi mai presus de om, il fericea pe el, si pentru barbatia lui si pentru cununile ce avea sa le primeasca de la Dumnezeu. Deci, pentru o pricina ca aceasta, ca a marturisit, adica, si ea, intre oameni pe Hristos, ca Dumnezeu mai inainte de veci, a fost dusa la dregator. Si i-au legat ei mainile de varful a doi copaci de finic, pe care, cu mare sila i-au indoit. Iar cand i-au slobozit, intorcandu-se copacii cu repeziciune la starea lor cea dintai, au spintecat pe Sfanta in doua bucati. Si asa, fericita si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, la 11 noiembrie.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Vichentie diaconul (+303)
Patria Sfantului Vichentie era Spania. Din tineretile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu si se sarguia la dumnezeiestile carti, invatand legea Domnului ziua si noaptea. El avea invatator intelept si plin de fapte bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, vazand pe ucenicul sau Vichentie, cu buna pricepere si alese purtari, l-a hirotonit diacon si l-a facut propovaduitor al cuvantului lui Dumnezeu. Pentru ca episcopul, desi era foarte iscusit in dumnezeiestile Scripturi, insa pentru ca era peltic la limba si nu avea deslusita graire, pentru aceea a insarcinat pe diaconul sau, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, intelept si bine graitor, invata pe popor in biserica, propovaduind cuvantul lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie, luand de la episcopul sau porunca si binecuvantare, nu numai in biserica, ci si in tot locul unde se intampla sa fie, invata cu osardie si povatuia pe calea mantuirii sufletele omenesti.
In acea vreme a fost trimis in Spania de paganul imparat Diocletian, un judecator cu numele Datian, grec de neam, rau din fire si cumplit prigonitor si muncitor al crestinilor. Acest grec a fost trimis ca sa omoare fara mila pe toti cei ce cheama numele lui Hristos. Si venind intr-o cetate cu numele Valentia, a varsat mult sange crestinesc, rapind ca un lup oile lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul si de Vichentie diaconul, care erau in Augustopoli, a trimis dupa dansii pe ostasii sai ca sa-i aduca ferecati la dansul spre judecata. Deci i-au prins pe amandoi si cu grele legaturi de fier fiind legati, i-au chinuit pe cale cu foamea si cu setea. Si de multe ori neputand sa alerge iute pe langa caii care fugeau foarte tare si de care erau legati, ei cadeau jos si ii tarau pe drum ca pe niste lemne.
Ajungand la cetatea Valentia, indata a poruncit muncitorul sa-i arunce intr-o temnita intunecoasa si umeda si sa-i tina multe zile fara mancare si fara bautura; insa Dumnezeu ii intarea pe dansii cu darul Sau, ca sa nu slabeasca si le dadea lor putere. Apoi, muncitorul temandu-se ca sa nu moara legati, caci atunci nu va avea catre cine sa-si arate ingrozirea, i-a scos inaintea sa si vazandu-i neslabiti de foame si de sete si de legaturile cele grele, ci sanatosi cu trupul si veseli la fata, a zis catre strajerii temnitei: "Pentru ce le-ati dat mancare si bautura, ca iata cum s-au ingrasat". Iar paznicul temnitei se lepada cu juramant ca nu le-a dat nimic.
Atunci muncitorul a inceput a vorbi aspru catre episcop, socotind ca daca-l va infricosa cu iuteala sa, si diaconul se va ingrozi. Insa n-a fost asa. Caci Domnul Cel ce surpa pe cei puternici de pe scaune si inalta pe cei smeriti, bine a voit ca mandria ingamfatului muncitor sa se rusineze de cel mai tanar si mai mic cu treapta. Deci, Datian zicea catre episcop astfel: "Pentru ce te impotrivesti tu poruncii imparatului si nu te inchini zeilor nostri, iar pe Hristos Il slavesti?" Dar episcopul raspundea bland, ca si cand ar fi avut frica.
Sfantul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfant si aprins cu ravna dumnezeiasca, a zis catre episcopul sau: "Pentru ce, parinte, graiesti lui cu frica si pentru ce nu raspunzi cu indrazneala latrarii ciinelui acestuia? Marturiseste cu glas tare puterea lui Hristos, mustra cu limba sloboda si biruieste nebunia acestui om viclean, care voieste a face razboi cu Dumnezeu, Facatorul sau, Care l-a ridicat la aceasta vrednicie, iar cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu se sarguieste a o da diavolilor. Deci, se cuvine a calca pana in sfarsit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia".
Auzind acestea Datian si vazand ca Sfantul Vichentie, diaconul, nu tine seama de puterea lui, a zis catre cei ce stateau inainte: "Duceti de aici pe episcop, caci eu voi vorbi cu acest tanar diacon". Iar catre chinuitori a zis: "Gatiti toate uneltele de muncire ca sa raspundem acestuia care cu cuvintele sale ne defaima pe noi". Deci, mai intii a poruncit sa lege pe sfantul de un stalp si sa strujeasca tot trupul lui cu unghii de fier. Si facandu-se aceasta, se uda tot pamantul de sangele ce curgea siroaie din trupul lui, incat si oasele se vedeau prin ranile cele adanci. Iar muncitorul il batjocorea pe el zicand: "Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este ranit trupul tau?"
Sfantul a raspuns: "Ceea ce am poftit, aceea am si dobindit. Aceasta din tot sufletul am dorit si sa ma crezi, o, judecatorule, ca nici un lucru nu-mi este mai dorit decat a patimi pentru Domnul meu. Nimeni nu mi-a facut o binefacere ca aceasta, decat tu; desi cu rautate o faci aceasta, insa mie imi faci bine muncindu-ma, caci cu cat imi inmultesti muncile, pe atit imi gateste Domnul meu rasplatire in cer. Prin aceste rani cumplite ca pe niste trepte ma sui catre Dumnezeu, Care locuieste intru cele inalte. Iata, cu nadejdea spre Dansul ma ating de cer; iata, porunca imparatului o defaim si rid de nebunia ta. Deci tu, nu inceta, ci te sarguieste mai mult a ma munci. Te rog fii mult mai cumplit asupra mea si porunceste slugilor tale sa ma bata neincetat, pana cand nu va mai ramanea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos, Domnul meu, sunt gata a rabda toate pentru numele Lui".
Auzind acestea tiranul, se rusina si striga slugilor ca mai mult sa munceasca si mai cumplit sa chinuiasca pe patimitorul lui Hristos. Si cand a vazut ca slugile contenesc, s-a sculat singur si a inceput a le bate. Sfantul razand de mania lui, a zis: "Ce faci judecatorule, pentru ce bati slugile tale? Ele ma muncesc iar tu te razbuni asupra lor pentru mine?" Cu aceste cuvinte ale mucenicului si cu rabdarea lui cea nebiruita ranindu-se Datian ca si cu niste sageti, se tulbura de manie si scrisnea din dinti, incat era palid la fata si tremura. Apoi a inceput a vorbi cu blandete catre slugi: "Ce este aceasta, slugile mele credincioase, ca acest facator de rele nu simte miinile voastre si nu baga in seama muncile, ba chiar ride de voi, de care n-a ras nimeni niciodata? Dar oare putini erau talharii si facatorii de rele si ucigasii de parinti, si fermecatorii, pe care voi cu miinile voastre cele tari i-ati muncit pana la moarte si nici unul n-a fost astfel, precum este acesta, care, fiind in miinile voastre, fara de rusine isi bate joc de mine si de voi? Deci, sa nu rabdati rusinea aceasta, ci porniti toata mania voastra si-l raniti tare".
Sfantul Vichentie, batjocorind si mai tare neputinta lor, a zis: "Nu te rog, tiranule, sa incetezi de a ma munci, ci ca sa-mi dai mai mari munci, pentru ca mai mare este puterea lui Hristos Care imi ajuta, decat puterea ta care ma munceste. Si nu voi inceta de a marturisi si de a preamari pe Iisus Hristos, Unul adevaratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut si tu pe Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se savarseste intru mine, neputinciosul, si pe care tu, cu toate slugile tale nu poti s-o biruiesti; ci vazand, nu vezi, si auzind, nu intelegi si nu incetezi a face voia diavolului, spre pierderea sufletului tau".
Judecatorul, neputand spori nimic cu muncile, pentru ca, desi strabatuse fiarele cele ascutite prin incheieturile si oasele mucenicului pana la cele dinlauntru, el tot nebiruit se arata, atunci s-a gandit ca sa-l aduca prin viclesug la paganatatea sa. Deci, a inceput a vorbi catre dansul astfel: "Miluieste tineretele tale, Vichentie, si nu dori ca sa se smulga floarea vietii tale mai inainte de vreme. Nu-ti taia sirul anilor vietii tale, cruta-te pe tine singur si te supune noua, ca sa nu pieri pana in sfarsit; ca mi-e mila de tine si as fi voit a te vedea nu in necinste si nu in munci, ci in cinste si slava, pentru ca mare vrednicie ti-as fi dat tie daca m-ai fi ascultat pe mine". Sfantul Vichentie a raspuns: "Mai urita imi este blandetea ta cea vicleana, decat mania ta cea de fiara; eu de munci nu ma tem dar de cuvintele tale cele inselatoare ma infricosez. Inceteaza dar cu viclesugul cel vatamator de suflet si toate chinurile intoarce-le asupra mea si fara milostivire munceste-ma, ca sa cunosti puterea lui Hristos ce se salasluieste in cei ce-L iubesc".
Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, maniindu-se mai mult muncitorul, a poruncit sa-l pironeasca pe cruce si sa strujeasca toate madularele si incheieturile trupului cu diferite munci. Si cand slugile implineau porunca muncitorului, rastignindu-l, batandu-l si fiare arse punind pe ranile lui, mucenicul lui Hristos a cazut de pe cruce la pamant, iar slugilor parandu-li-se ca sfantul a murit, l-au luat vrand sa-l duca de acolo. Dar el, intarindu-se, cu darul lui Hristos, a scapat din miinile lor si alerga la cruce, ocarand pe slugi ca pe niste nebagatori de seama si neimplinitori ai poruncii stapanului lor. Aceia, umplandu-se mai mult de manie, il munceau in tot felul si din toata puterea lor, pana intr-atit incat n-au mai putut. Dupa aceasta l-au aruncat in temnita, dupa porunca muncitorului si acolo fiindu-i tot trupul ranit si toate madularele sfaramate si vinele taiate, l-au pus pe hirburi ascutite.
Venind noaptea si strajerii adormind tare, a stralucit lumina in temnita si o ceata de ingeri au venit la sfantul, cercetandu-l si mangiindu-l. Iar Sfantul Mucenic Vichentie, prin venirea ingerilor a primit usurare durerilor sale si, umplandu-se de bucurie negraita, slavea pe Dumnezeu. Apoi strajerii s-au desteptat si auzind pe sfantul cantand cu veselie si vazand in temnita lumina negraita, s-au temut foarte tare si alergand au vestit pe Datian. Iar el nepricepand, toata noaptea a cugetat ce ar mai fi de facut cu nebiruitul mucenic.
Deci, a mai gandit inca un viclesug. A poruncit sa pregateasca un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu asternuturi moi, sa puna pe sfantul in el. Si a oranduit slugi care sa-i stearga sangele, sa-i lege ranile si sa-i faca slujba cu viclesug, prefacandu-se ca si cum le-ar fi mila de dansul. Apoi, sarutandu-i picioarele, il rugau sa se miluiasca singur si sa nu se dea pe sine spre munci mai mari, ci sa faca voia imparatului.
Acestea facandu-se astfel, sfantul zicea: "Mai bun imi era patul de munci si de hirburi, decat acesta, dar nu ma veti insela pe mine, viclenilor inselatori". Si vazand muncitorul ca nimic nu sporeste cu viclesugul, s-a pornit iarasi spre a-l munci, caci a poruncit sa arda scanduri de fier si sa le lipeasca pe coastele lui; apoi au pus pe sfantul pe gratar de fier. Si facand foc mare dedesubt, ca pe o carne de mancare frigeau pe mucenicul. Iar el in toate muncile acelea fiind nebiruit, marturisea numele lui Iisus Hristos si astfel si-a sfarsit nevointa patimirii, dandu-si duhul in miinile Domnului sau.
Muncitorul, vazand ca sfantul a murit, a poruncit sa duca trupul lui la cimp si sa-l lase neingropat, spre mancarea pasarilor si a fiarelor. Apoi a pus strajeri de departe, ca sa nu-l fure crestinii. Iar Dumnezeu, Care pazeste pe sfintii Sai, a pus un strajer neobisnuit la trupul mucenicului. Caci a poruncit unui corb sa-l pazeasca si cand venea multimea de pasari mancatoare de starv si navaleau asupra trupului sfantului, corbul acela pe toate le izgonea si nu lasa pe nici una sa manince trupul mucenicului, desi corbul, din firea sa, iubeste a manca trupurile moarte. Insa, cu puterea lui Dumnezeu fiind oprit, nu s-a atins de trupul sfantului si nici o alta pasare nu a lasat sa se atinga de el. Iar cea mai minunata fapta a fost ca a izgonit un lup care voia sa rapeasca trupul mucenicului.
Straja a vestit despre aceasta lui Datian si paganul se mira foarte. Insa n-a voit sa cunoasca puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit sa arunce in mare acel trup sfant, pe care, luandu-l ostasii, l-au pus in corabie si, ducandu-l departe pe mare, l-au aruncat in adanc, iar ei se intorceau catre mal. Dar cand erau aproape de margine, iarasi au vazut trupul mucenicului zacand pe mal si, spaimantan-du-se, au fugit. Iar crestinii luandu-l, l-au ingropat cu cinste, slavind pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin
Intru aceasta zi, pomenirea Preafericitului Parintelui nostru, Sfantul Cuvios Teodor Studitul (+826)
Era in Constantinopol un barbat de bun neam si bogat, cu numele Fotin, avand sotie care se numea Teoctista si amandoi erau binecredinciosi si tematori de Dumnezeu. Acestia au nascut pe acest fericit Teodor si botezandu-l dupa obiceiul crestinesc, il cresteau cu buna ingrijire si l-au dat la invatatura cartii. Pe atunci era eresul luptarii contra sfintelor icoane pe cand imparatea nedreptul imparat Constantin Copronim si era mare prigoana asupra celor binecredinciosi. Pentru aceea Fotin, lasand cetatea si boieria pe care o avea de la imparatul si sfatuindu-se cu sotia sa, au impartit toate averile lor. Apoi lepadandu-se de lume, au primit viata calugareasca si in aceea s-au nevoit bine pana la sfarsit. Iar fericitul Teodor, invatand intelepciunea cea elineasca, s-a facut ritor si filosof ales, vorbind cu cei raucredinciosi despre buna credinta si era atit de iscusit in dumnezeiestile Scripturi si in dogme, incat nu puteau sa-l biruiasca ereticii niciodata.
Murind Copronim, imparatul cel rau credincios, a venit dupa dansul Leon, fiul sau, care urma credinta cea rea a tatalui sau; dar acela n-a imparatit mult, ci curand a pierdut imparatia si viata. Iar dupa dansul a venit pe scaun Irina, sotia lui, impreuna cu fiul sau Constantin. Aceasta fiind bine credincioasa, dupa cum arata numele sau, care inseamna pace, a adus pace Bisericii si a alinat tulburarea, chemand multime de Cuviosi Parinti si impreuna cu Prea Sfintitul Patriarh Tarasie, a adunat la Niceea Soborul al saptelea a toata lumea, la care, lepadand invataturile celor necredinciosi, iarasi au hotarit sa se cinsteasca dumnezeiestile icoane ca si mai inainte si sa se inchine lor.
Acolo erau adunati trei sute saizeci de Parinti, intre care era si sfintitul Platon, care mai inainte petrecuse in muntele Olimpului, a carui pomenire se cinsteste in a cincea zi a lunii aprilie. Acesta era unchiul dinspre mama al fericitului Teodor, iar Teodor ii era nepot. Platon avea duhul lui Dumnezeu vietuind in el si a fost tuturor spre folos, ca un iscusit in dumnezeiestile Scripturi si placut la vorba.
Savarsindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul Teodor si, impreuna cu dansul, pe doi frati ai lui, pe Iosif si pe Eftimie, care au voit sa primeasca viata calugareasca. Cu acestia plecand, a venit la un loc ce se chema Sacudian, iar locul acela era foarte frumos si bineplacut celor ce voiau a petrece in liniste, caci era un loc inalt, frumos la vedere, avand imprejur multi copaci inalti si apa limpede curgatoare. Si numai o intrare era la locul acela pe care, vazandu-l, le-a placut la toti si s-au salasluit acolo. Iar dupa putina vreme au zidit o biserica in numele Sfantului Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu.
Incepand a se inmulti fratii, sfintitul Platon a zidit o manastire, iar fericitul Teodor, fiind tuns in chipul calugaresc, mai mult decat altii se nevoia cu postul si cu ostenelile; pentru ca isi alegea lucrurile cele mai grele si slujbele cele mai de jos, invatand smerenia. Si era de mirare multora caci fiind fecior de parinti de neam bun si bogati si crescut in belsug, s-a apucat de lucruri aspre, adica a taia lemne, a aduce apa si a sapa pamantul in gradini, a cara pietre si altele asemenea. Si de multe ori aducand gunoi pe spate in gradina, il punea spre buna crestere a verdeturilor. Apoi ajuta fratilor celor neputinciosi si bolnavi, fiind sluga tuturor.
Avea inca si aceasta sarguinta, ca toate gandurile si faptele sa le marturiseasca parintelui sau, Sfantul Platon, caci cu dragoste mergea la dansul si se marturisea, primind mustrare si iertare de la el. Apoi totdeauna isi alegea o parte din zi spre cugetarea la Dumnezeu, ca, singur stand inaintea Lui, cu minte netulburata si neamestecata cu cele pamantesti, sa-I aduca slujba in taina. Dar nu putea fapta cea buna a se tainui, pentru ca lacrimile, care cu indestulare ieseau din ochii lui, erau nemincinoase marturii ale faptelor bune.
Iar infranarea lui era minunata si cu intelepciune randuita, caci nici nu se lepada de bucate, nici nu ingreuia stomacul sau cu dansele fara vreme; ci cu mestesug zdrobea capul balaurului slavei celei desarte. El nu postea mai mult decat vremea cea randuita a tuturor fratilor si cand sedeau toti la masa atunci sedea si el si manca cu dansii, insa atit de putin gusta din bucatele ce erau puse inainte, incat numai sa-si implineasca nevoia trupului si sa-si acopere inaintea altora infranarea sa, ca sa nu fie cunoscut ca nu primeste bucate si sa nu se arate oamenilor ca posteste. Multi ravneau obiceiului sau si pe cat era cu putinta se sarguiau a-l urma. Dintre acestia erau si fratii lui: Iosif - care mai pe urma, pentru viata sa cea plina de fapte bune, a fost pastorul Bisericii Tesalonicului -, si Eftimie.
Dupa dansii au fost Atanasie, Navgratie, Timotei si multi altii, dintre cei ce se infranau, care, urmand obiceiului lui Teodor, au sporit in faptele cele bune.
Intre alte fapte bune, fericitul Teodor avea si ravna citirii cartilor sfinte; caci cu sarguinta citea asezamantul Legii celei Vechi si a celei Noi si talcuirile Sfintilor Parinti, iar mai mult iubea cuvintele Sfantului Vasile cel Mare, pe care le avea ca o hrana a sufletului sau si multa dulceata primea dintr-insele, pazind cu dinadinsul pravila si oranduiala vietii calugaresti asezata de Sfantul Vasile cel Mare, nelasand nici o iota sau o cirta. Iar pe cei ce nu le pazeau pe acelea, chiar si oranduiala cea mai mica, pe aceia nu-i socotea calugari ci ca pe niste mireni.
Cuviosul Platon, vazand pe fericitul Teodor asa de stralucit prin viata cea cu fapte bune, se bucura foarte mult pentru dansul. Deci, vrand a-l cinsti cu preotia, l-a luat si l-a dus in Bizant la Preasfintitul Patriarh Tarasie, care l-a hirotonit preot mai mult cu sila, caci nu voia fericitul a primi o treapta ca aceasta deoarece se socotea nevrednic. Insa, neputand a se impotrivi poruncii lui Platon, parintelui sau cel duhovnicesc si patriarhului, si mai ales vointei lui Dumnezeu, s-a plecat a primi treapta preotiei. Si intorcandu-se la manastire, spre mai mari nevointe si osteneli s-a dat, pe care a le spune toate nu este cu putinta.
Dupa citiva ani, Cuviosul Platon, slabind din pricina ostenelilor si a batranetilor sale cele de multi ani, a voit sa-si lase egumenia sa si dorea s-o primeasca fericitul Teodor in locul sau. Si adeseori ii graia lui despre acestea, rugandu-l si invatandu-l, ca sa usureze sarcina parintelui sau si sa o poarte el, ca cel mai tare si mai iscusit in toate oranduielile calugaresti. Iar el se lepada, voind a fi sub egumen, decat a fi el egumen peste altii stiind ca mai usor este a se povatui de altii, catre mantuire decat a povatui el pe cineva.
Cuviosul Platon, vazand pe Teodor ca nu se pleca la aceasta, a mestesugit lucrul acesta. S-a culcat in pat ca un bolnav si neputincios si, chemand pe toti fratii, le-a spus ca el este aproape de moarte; apoi i-a intrebat pe cine voiesc sa aiba dupa dansul povatuitor, cine li se pare a fi mai bun; caci stia cuviosul ca nu vor voi pe altcineva decat numai pe Teodor, pentru ca toti il iubeau si-l cinsteau pentru faptele sale cele bune. Si asa a si fost pentru ca toti au zis intr-un glas: "Teodor sa ne fie egumen". Iar Platon indata a incredintat lui Teodor egumenia si n-a mai putut fericitul Teodor sa se impotriveasca la toata multimea fratilor.
Deci, primind egumenia, a inceput si mai mari nevointe, facandu-se pilda tuturor, invatand cu cuvantul si cu fapta si indreptand randuielile cele razvratite dintre calugari. Pentru ca erau atunci unii care, nepazind randuielile cele calugaresti si mai vartos fagaduinta saraciei, vietuiau asemenea ca mirenii. De acestia fiindu-i mila fericitului Teodor, s-a sarguit degraba sa-i indrepteze bine si altora de primprejur le-a adus mult folos, desi carteau unii asupra lui, dar el nu baga in seama acestea cat de putin, si nu lua aminte la ceea ce graiau cartitorii, ci se ingrijea ca faptele lui sa fie placute lui Dumnezeu.
Iar mai pe urma si aceia inteleptindu-se, implineau voia lui, descoperindu-i lui chiar si gandurile lor. De aceea el, luand aminte cu socoteala, dadea fiecaruia povata ce se cadea, pe cei mai lenesi desteptandu-i spre nevointe, iar pe cei care se nevoiau peste putere, mai oprindu-i putin din multele osteneli ca sa nu slabeasca. Acum se cade a spune patimirile sfantului ce le-a avut pentru ravna dupa Dumnezeu si pentru Legea Lui, ca sa-i vedem rabdarea cea cu barbatie in necazuri.
In acea vreme, imparatul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune si iubitoare de Hristos, adica imparateasa Irina, a izgonit pe aceasta de la imparatie si a inceput a domni singur. Si fiind tanar si cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fara masura si la desfranare. Pentru aceea a izgonit si pe sotia sa Maria, pe care a facut-o de s-a tuns cu sila in cinul monahicesc, iar in locul ei si-a luat alta femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatalui sau. Preasfintitul Patriarh Tarasie n-a voit sa binecuvinteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defaimand dumnezeiestile legi si neascultand de patriarhul, s-a facut partinitor si savarsitor acelei nunti faradelege.
Acest preot, dupa aceea, fara zabava si-a luat rasplatirea pentru indrazneala sa, precum mai pe urma se va arata. Iar patriarhul se sarguia in tot chipul ca sa desparta acea insotire a imparatului, dar nu putea, caci imparatul se lauda ca va ridica iarasi eresul luptarii contra sfintelor icoane. De aceea patriarhul a lasat pe imparat sa petreaca asa, ca sa nu vina mai mare nenorocire asupra Bisericii lui Hristos. Deci o faradelege ca aceea incepandu-se de la casa imparateasca, s-a intins pretutindeni, nu numai prin cetatile dimprejur, ci prin hotarele cele mai indepartate. Asa au inceput a face domnii si stapanii care erau in Bosfor si Gothii si cei care stapaneau si prin alte parti, despartindu-se de femeile lor, si cu sila tinindu-le in chip calugaresc, luand in locul lor altele.
Acestea auzindu-le Fericitul Teodor, plangea cu sufletul si ofta greu de niste pacate ca acestea, ce se faceau pe fata, intristandu-se si temandu-se sa nu intre in obicei nelegiuirea aceea, iar legea lui Dumnezeu sa fie inlaturata dintre crestini. Deci, aprinzandu-se cu ravna dupa legea dumnezeiasca, a trimis la toti calugarii vestindu-le faradelegea imparatului si poruncind sa-l scoata despartit de Biserica lui Hristos, ca pe un defaimator al legii lui Dumnezeu, care, indraznind a se insoti cu rudenia lui, a facut sminteala altora.
Cu astfel de curaj, Cuviosul Teodor dadea pe fata faradelege pe care o facuse imparatul, incat a strabatut pretutindeni aceasta ravna a cuviosului, de care insusi imparatul, instiintandu-se despre aceasta, s-a necajit asupra lui. Dar nu-si arata indata mania lui, stiindu-l barbat drept si avand de la toti mare slava si cinste.
Deci mai intii, imparatul a gandit sa-l induplece cu momeala; si a poruncit sotiei sale celei desfranate, ca sa trimita la sfantul mult aur, rugandu-l sa se roage pentru dansa si pentru neamul ei. Facandu-se aceasta, sfantul n-a primit aurul, iar pe cei trimisi i-a alungat ca pe cei ce impreuna se invoisera la faradelegea imparatului. Apoi imparatul indata a facut alt sfat. A chibzuit sa mearga acolo unde vietuia cuviosul, ca si cand ar avea oarecare trebuinta. Dar pricina adevarata era ca sa vorbeasca cu Cuviosul Teodor si sa-l supuna, socotind ca-l va intampina impreuna cu fratii si va da cinstea ce i se cuvenea imparatului.
Insa, cand a trecut imparatul pe langa manastire, n-a iesit cuviosul inaintea lui, si nici unul din frati ci, inchizandu-se inauntru, sedeau in tacere; slugile imparatesti, batand la poarta, nimeni nu le raspundea. Atunci imparatul mai tare s-a maniat si, intorcandu-se la palat, a trimis indata un boier cu ostasi, poruncindu-i sa puna multe chinuri asupra sfantului si asupra celorlalti calugari, care se tin de sfatul lui si, batandu-i, sa-i izgoneasca din manastire si sa-i trimita in surghiun. Mergand trimisul acela, a navalit asupra manastirii fara de veste si, prinzandu-i pe toti, i-a chinuit fara mila, incepand de la Cuviosul Teodor, incat s-au umplut trupurile lor de rani si pamantul s-a inrosit de sangele lor. Iar dupa acele batai, a trimis pe cuviosul in surghiun la Tesalonic, si impreuna cu dansul unsprezece parinti mai alesi, care, patimind impreuna cu cuviosul, rabdau cu dansul vitejeste in legaturi si in necazuri, bucurandu-se ca sunt raniti si izgoniti pentru dreptate.
Auzind despre acestea, calugarii din Herson si din Bosfor, cum ca marele Teodor si cei impreuna cu dansul au ramas neclintiti cu mintea, impotrivindu-se faradelegii imparatului, si cate au patimit, le-a parut rau de aceasta. Deci urmand acelora, asemenea au propovaduit pe imparatul cel faradelege si strain de Biserica, pentru care pricina multi dintre dansii au patimit surghiunie. Iar Fericitul Teodor, fiind in surghiunie, scria catre cei care erau inchisi pentru aceeasi pricina, intarindu-i pe dansii si invatandu-i ca sa nu slabeasca in vointa si sa nu se clatine in necazuri, ci mai vartos sa se imbarbateze si sa patimeasca pentru adevar.
Atunci, a scris si catre papa de la Roma, vestindu-l despre ce a patimit de la imparatul care faptuise faradelegea. Iar papa a scris inapoi catre dansul, laudandu-i rabdarea sa, fericindu-l pentru ravna lui dupa Dumnezeu si pentru barbatia cea neclintita. Insa Dumnezeu fara zabava a facut izbinda asupra imparatului, pentru nevointa si chinuirea robului Sau; caci l-a lipsit si de imparatie si de viata, fiindca maica lui si boierii, sculandu-se asupra-i, i-au scos ochii, si de durere indata a murit. Iar dupa moartea lui, Irina luand iarasi imparatia bizantina, toti au fost scosi din inchisori si Fericitul Teodor a fost chemat din Tesalonic la Constantinopol si a fost cinstit de imparateasa si de patriarh ca un marturisitor al lui Iisus Hristos.
Atunci preotul Iosef, cel mai sus pomenit, care indraznise sa binecuvinteze nunta imparatului cea faradelege, si-a primit judecata dupa pravila Sfintilor Parinti si a fost scos din treapta preotiei si izgonit din biserica; iar Sfantul Teodor s-a intors la manastirea sa si toti s-au bucurat de intoarcerea lui, nu numai calugarii, ci si mirenii. Apoi toti cei dimprejur alergau sa-l vada, bucurandu-se de un pazitor ca acesta al legii lui Dumnezeu, care a rabdat pentru dreptate rani si izgoniri si care iarasi s-a intors la pastoria sa. Deci Cuviosul, adunind duhovnicestile sale oi risipite, le pastorea pe ele ca si mai inainte, petrecandu-si viata in placerea lui Dumnezeu, si luminind tuturor cu fapte bune ca o faclie in sfesnic.
Iar dupa citiva ani s-au facut navalirile turcilor asupra grecilor, robind partile stapanirii grecesti. Atunci multi au fugit de frica in cetatile cele mai indepartate, precum si Cuviosul Parinte Teodor, care nu s-a dat pe sine si pe cei impreuna cu dansul intr-o primejdie ca aceea, ci ascultand pe Cel ce le-a zis: Duceti-va putin pana va trece mania lui Dumnezeu, a lasat chinovia si a venit impreuna cu fratii in Constantinopol. Iar venirea lui a fost placuta patriarhului si imparatesei, bucurandu-se de dansul si l-au rugat sa primeasca manastirea studitilor si sa randuiasca mai bine viata ucenicilor sai. Aici se cuvine sa pomenim ceva si despre acea manastire a Studitilor de cand s-a inceput.
Si iata cum. Un barbat oarecare din cei de bun neam, mare si puternic, a venit din Roma, fiind cinstit cu boieriile de patriciu si antipat. Acesta a zidit in Constantinopol o biserica mare si preafrumoasa in numele Sfantului Ioan Botezatorul si a facut pe langa manastire ziduri si chilii. Apoi, chemand calugarii de la locasul numit al "neadormitilor", i-a rugat sa vietuiasca in manastirea lui si sa-si tina toata randuiala lor. Iar numele acelui boier era Studie. Deci, de la numele lui a luat numire manastirea, numindu-se a Studitului, in care au vietuit calugarii pana la imparatia lui Copronim, tinind randuiala neadormitilor. Iar cand necredinciosul Copronim facea rau Bisericii lui Dumnezeu, cu lupta contra sfintelor icoane, atunci a izgonit pe calugari din Bizant si a ramas pustie manastirea Studitului.
Apoi, dupa ce a pierit necredinciosul imparat, prigoana a incetat, iar calugarii au inceput iarasi a vietui pe langa biserica Studitului, dar mai multi. Intr-acea vreme, cand a venit cuviosul impreuna cu calugarii sai in Constantinopol, numai doisprezece calugari petreceau in acea manastire. Deci cuviosul fiind rugat de imparateasa Irina si de Sfantul Patriarh Tarasie, a primit manastirea Studitului si a inceput a vietui intr-insa.
Vazand locul placut pentru petrecerea calugarilor, a innoit si a intins manastirea si s-a adunat multime de frati, pentru ca veneau la dansul calugari si de la alte manastiri, vrand sa vietuiasca langa dansul si sa-l aiba povatuitor; iar el ii primea pe toti ca un parinte si cu nefatarnicie ii iubea. La el nu era mai putin iubit acela care era calugarit intr-o alta manastire, precum fac multi din egumenii nepriceputi, cinstind mai mult pe aceia pe care el singur i-a calugarit, iar pe cei calugariti in alte manastiri nu ca pe cei ai lor, ci ca pe niste straini ii socotesc. Dar la Cuviosul Teodor toti erau deopotriva, deasemenea pe toti ii iubea deopotriva si pentru toti avea purtare de grija. Pentru ca stia ca unul si acelasi este chipul calugaresc, ori unde se va imbraca intr-insul; precum si darul Botezului unul este, ori unde s-ar invrednici cineva de el, si numai dupa masura faptelor bune se deosebesc rasplatirile celor calugariti.
Ucenicii acestui cuvios parinte sporeau intru toate faptele cele bune, incat strabatand pretutindeni vestea despre viata lor cea sfanta, multi alergau la dansii, dorind a ravni nevointele lor, si s-a inmultit numarul lor pana la o mie de frati. Atunci vazand cuviosul multimea ucenicilor sai si ca-i este cu neputinta a lua seama tuturor singur si a cerceta faptele, cuvintele si gandurile fiecaruia, pentru aceea, ca si Moise, a pus incepatori pe care ii stia ca sunt mai priceputi, mai iscusiti in fapte bune si mai nevoitori si pe fiecare dintr-insii ii oranduia cu chemarea ce se cuvenea. Pe unul il chema econom, pe altul eclesiarh, pe unul pazitor, pe altul infranator si pe fiecare dupa slujba cea oranduita lui.
Apoi a scris si porunci cum fiecare dintre dansii va savarsi cele poruncite, incepand de la cel dintii si pana la cel mai de pe urma. Si a asezat si canoane pentru greseli, unora a randuit cateva inchinaciuni, iar altora port, si pentru fiecare greseala a randuit cercetarea ce se cuvenea. Daca cineva ar fi lasat dumnezeiasca cantare, sau ar fi sfaramat vas, sau ar fi vorbit vorbe in desert, sau ar fi facut ceva cu nebagare de seama, sau ar fi mihnit vreun frate intru ceva, sau ar fi vorbit cuvinte de prisos, sau ar fi scos glas tare, sau ar fi umblat fara blandete si fara smerenie, sau ar fi vorbit sezand la masa, nescultand citirea, sau ar fi cartit pentru bucate, sau fara de rusine si cu indrazneala ar fi aruncat ochii incoace si incolo, sau altceva de ar fi facut dintre acestea, pentru toate acestea a insemnat canoane dupa fapta.
Apoi a asezat toate de obste, ca sa nu zica ca este ceva al lui. De obste era mancarea, de obste si hainele si fiecare trebuinta de obste, ca sa aiba si mantuire de obste. Dupa aceea cuviosul se sarguia si la aceasta, ca sa nu iasa calugarii lui adeseori din manastire in cetate, pentru trebuintele manastirii. Caci stia cate ispite se intampla calugarului umbland prin cetate, din pricina vederii fetelor straine si din auzirea vorbelor rele. Pentru aceea a voit sa aiba tot felul de mestesug in manastire. Deci, fratii invatau tot felul de mestesuguri, unii la lucrat in lemn si la zidit, iar altii fieraria, unii la tesatorie, altii la taiere de piatra si la tot lucrul ce este de trebuinta in manastire.
Pe cand lucrau cu miinile, in gura pururea aveau rugaciunea lui Hristos si psalmul lui David. Despre acest obicei al manastirii Studitului si despre aceasta randuiala s-a strabatut vestea pretutindeni, incat multi, intemeind manastiri in cetatile dimprejur si prin partile cele mai indepartate, prescriind oranduiala Studitilor, o tineau pe aceasta, iar unii si pana acum o tin. Apoi cuviosul a scris multe carti folositoare si a alcatuit cuvinte de lauda pentru praznicile imparatesti ale Nascatoarei de Dumnezeu, cum si viata Sfantului Ioan Botezatorul a cinstit-o cu frumoase cantari. Dupa aceea a alcatuit multe canoane si cantari, adapand Biserica lui Dumnezeu cu izvoarele invataturii sale ca un riu plin de apele intelepciunii si veselind-o cu cantarile sale.
Dupa aceasta a rapit imparatia greceasca Nichifor prigonitorul si a izgonit de la imparatie pe binecredincioasa imparateasa Irina. Apoi a murit si preasfantul patriarh Tarasie, iar dupa dansul a fost ridicat pe scaun un om cu fapte bune si vrednic de treapta aceasta, care era la nume la fel cu imparatul, caci Nichifor se numea si el. Atunci iarasi au inceput sa fie tulburari in Biserica, pentru ca imparatul cu puterea sa, iarasi a adus in biserica pe Iosef cel pomenit mai sus si a poruncit sa-i dea slujba preotiei. Patriarhul s-a impotrivit imparatului pe cat era cu putinta, dar cand l-a vazut tulburandu-se cumplit s-a temut ca sa nu patimeasca de la dansul toata Biserica, ceva mai cumplit de cum a patimit de la imparatii cei rai care au fost mai inainte.
Deci a primit pe Iosef fara de voie in randuiala preoteasca. Dar aceasta, imparatul a facut-o din pizma impotriva Cuviosului Teodor, intaritandu-l, caci stia ca nu va rabda cuviosul una ca aceasta; ceea ce a si fost. Atunci sfantul a mustrat pe imparat, ca pe cel care facea rau Bisericii, aducand cu puterea sa mireneasca pe acela, pe care sfintitul patriarh Tarasie, impreuna cu tot clerul sau, judecandu-l, l-a departat. Deci imparatul s-a maniat foarte asupra cuviosului Teodor si l-a trimis la surghiun, in ostroavele ce erau aproape de cetate. Asemenea a facut si fratelui sau Iosif si vrednicului de fericire, batranului Platon, cum si altor multi calugari din Manastirea Studitului.
Apoi a venit veste la imparat ca barbarii au ajuns in Tracia si o robesc. Iar imparatul indata s-a pregatit de razboi, insa nu atit poftea a birui pe potrivnicii sai, pe cat dorea sa izgoneasca pe Cuviosul Teodor. Deci, mergand cu oastea asupra scitilor, a trimis la sfantul si cu momeli si cu ingroziri voia sa-l aduca la un cuget cu dansul. Iar sfantul i-a raspuns: "Se cade tie, imparate, sa faci pocainta pentru pacatul pe care l-ai facut, sa aduni ceea ce ai risipit si astfel sa mergi la razboi. Dar de vreme ce aceasta n-ai facut, de aceea ochiul cel a toate vazator, prin mine umilitul, astfel mai inainte iti vesteste: Sa fii instiintat ca nu te vei intoarce din calea in care te duci". Iar imparatul n-a socotit intru nimic cuvintele sfantului, ci mai mult s-a maniat asupra lui, si se lauda ca, intorcandu-se, i se va face mult rau sfantului. Dar nu s-a invrednicit a se intoarce, pentru ca dupa proorocirea sfantului a fost ucis de barbari.
Dupa dansul a luat imparatia fiul sau, Stavrichie. Dar si acesta a murit degraba, caci fusese ranit in razboi, la care fusese cu tatal sau. Apoi a fost ales la imparatie Mihail care atunci era ministru al palatului, barbat cu adevarat vrednic de stapanirea imparateasca, fiind bun crestin. Acela, luand stapanire, indata l-a adus pe Cuviosul Teodor din surghiun si pe toti cei impreuna cu dansul, apoi de mare cinste s-a invrednicit aducand pace bisericilor.
Iar Iosef iarasi a fost indepartat din Biserica, ca un madular netrebnic. In acea vreme fericitul si vrednicul de lauda Platon, s-a dus catre Domnul. Auzind patriarhul de raposarea lui, a venit cu tot clerul in manastirea Studitului si, sarutand sfintele lui moaste, l-a ingropat cu cinste.
Cuviosul Teodor, dupa raposarea lui Platon, parintele sau duhovnic, numai doi ani a vietuit cu fratii in liniste; caci iarasi s-a ridicat vifor cumplit asupra lui si asupra Bisericii lui Hristos din partea rau-credinciosului Leon Armeanul, care fusese mai inainte voievod al binecredinciosului imparat Mihail. Ca fiind trimis la razboi asupra barbarilor, acolo a adunat multime de oaste pentru a merge impotriva imparatului Mihail, facatorul sau de bine. Apoi, inseland boierii si pe ostasi, pe unii cu daruri, pe altii cu fagaduinte, iar pe altii cu alte momeli, i-a atras la sine si astfel s-a facut imparat, incat nimeni nu era ca sa se impotriveasca lui. Instiintandu-se despre aceasta binecredinciosul imparat Mihail, indata a schimbat porfira imparateasca cu rasa monahiceasca, nemaivoind sa faca razboi cu vrajmasul sau.
Leon Armeanul, luand stapanirea imparateasca, la inceput se arata binecredincios si bland, pana cand s-a intarit in imparatie si a adunat pe ajutatorii relei sale credinte. Apoi a inceput a huli sfintele icoane si a defaima pe cei ce le cinstesc, numindu-i nepriceputi pe unii ca aceia. Iar patriarhul mustra credinta lui cea rea si discuta cu dansul din Sfanta Scriptura pentru sfintele icoane, dar nimic nu sporea, ci mai mult a pornit pe imparatul cel fara de minte spre mai mare manie.
Deci imparatul, chemand indata pe toti preotii cei mai de cinste, pe calugari si pe patriarh, precum si pe fericitul Teodor, si-a dat pe fata rautatea lui, hulind si ocarand pe cei ce cinstesc sfintele icoane si laudand pe cei care au combatut inchinaciunea catre ele. Caci zicea: "Oare n-a poruncit legea de demult, ce s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, a nu sluji lucrul miinilor omenesti? Lege care zice: Sa nu-ti faci tie chip cioplit, nici alta asemanare. Deci nu se cade a ne inchina icoanelor pe care le fac miinile omenesti; caci cum poate cineva sa scrie pe icoane pe Cel nescris imprejur, iar scandurile cele de cate un cot, cum sa incapa pe Cel neincaput. Apoi cum putem sa socotim Dumnezeu pe Cel inchipuit cu vopsele?"
Iar sfintii parinti se impotriveau in tot chipul la cuvintele lui cele desarte si hulitoare, zicand: "Daca vom tine desavarsit legea data prin Moise, apoi desarta va fi credinta noastra crestineasca, desarta si propovaduirea apostoleasca; in zadar vor fi toate dumnezeiestile asezaminte ale Sfintilor Parinti si chiar intruparea Stapanului, ceea ce este infricosat de grait, prin care am cunoscut chipul cel omenesc al Lui. Noi, cand cinstim icoanele, nu cinstim lemnul si vopselele, ci pe Cel inchipuit pe dansele".
Asa gandind sfintii, Cuviosul Teodor, care stia bine scripturile cele vechi si cele noi, a zis catre imparat cu indrazneala: "De unde ti-a venit, o imparate, o gandire ca aceasta, ca sa necinstim chipul lui Hristos, sa aduci in Sfanta Biserica porunca aceasta eretica si sa rupi haina ei tesuta cu darul cel de sus si cu apostoleasca si parinteasca invatatura? Au doara din legea cea veche cugeti, cand este stiut ca sfarsitul ei l-a facut darul cel nou care a venit prin Iisus Hristos? Si daca se cuvine a tine legea cea veche, de care tineti voi, apoi se cade a va si taia imprejur si a tine simbetele; si celelalte care sunt scrise intr-insa, se cuvine a le face. Dar n-ai putut intelege aceasta, imparate, cum ca legea cea veche a fost data pana la o vreme, numai unui neam care a iesit din Egipt, adica evreilor? Deci, a incetat umbra dupa ce s-a aratat darul.
Dar chiar si acea lege nu se pazeste pretutindeni, ceea ce se porunceste; caci ea a poruncit sa nu se faca asemanare si sa nu se inchine lucrului de miini omenesti, dar tot ea a ingaduit asemanarea de heruvimi deasupra Chivotului. Dar acel Heruvim nu era facut de miini omenesti? Insa de toti se cinstea. Iar in darul cel nou Insusi Domnul, inchipuindu-si fata Sa pe mahrama, a dat-o lui Avgar de care acesta tinindu-se, a dobindit tamaduire de boala sa cea de multa vreme. Dupa aceasta, Sfantul Luca, Apostolul Domnului si evanghelistul, a inchipuit cu miinile sale asemanarea Maicii Domnului si a lasat-o neamului care l-a urmat. Apoi in Fenicia, aratandu-se chipul Mantuitorului cel nefacut de miini omenesti, a savarsit multe si stralucite minuni. Iar puterile care se aratau prin chipurile altor sfinti nu dovedesc acestea mai luminat decat soarele, ca se cuvine a li se da cinstea cea cuvenita?"
Imparatul neluand aminte la cele spuse de cuviosul, a zis: "Eu nu voiesc a inchipui cu vopsele Dumnezeirea cea nevazuta si neajunsa". Sfantul Teodor i-a raspuns: "Nici noi, imparate, nu scriem dumnezeirea, ci nescrisa o marturisim si o credem. Iar trupul Fiului lui Dumnezeu, cel luat de la noi, numai ca il inchipuim pe icoane cu scrisori, si Aceluia ne inchinam si pe Acela Il cinstim; insa nu lemnul sau vopselele".
Acestea si mai multe graind cuviosul parinte din dumnezeiestile Scripturi, a mustrat ratacirea imparatului. Iar acesta, umplandu-se de manie, a zis catre cuviosul cu manie: "Te stiu pe tine ca totdeauna cele nepricepute graiesti si ca esti gilcevitor si mandru si tuturor potrivnic; iar acum ai venit sa ma ocarasti si sa ma hulesti si pe mine, vorbind nu ca unui imparat, ci ca unuia din cei prosti. Pentru aceasta esti vrednic de multe chinuri insa te crut, pana cand se va arata mai cu adeverire judecata noastra si atunci, daca nu te vei pleca, vei primi vrednica pedeapsa pentru nebunia si impotrivirea ta". Iar ceilalti cuviosi parinti n-au mai vrut nimic sa vorbeasca imparatului, zicand intre dansii: "Ce vom mai spune unui suflet atit de razvratit si care nu voieste sa se vindece?"
Iar fericitul Teodor, luand sabia cea duhovniceasca, a zis catre dansul asa: "Deci, intelege si ia aminte, o imparate, ca nu este dreptul tau a judeca si a porunci Bisericii. Stapanirii tale se cuvine a lua in seama si a indrepta lucrurile cele lumesti, iar cele bisericesti sunt date arhiereilor si invatatorilor Bisericii. Tie iti este poruncit numai a urma si a te supune, caci asa zice Apostolul: Dumnezeu a pus in Biserica mai intii pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascali, iar nu pe imparati. Si celelalte scripturi poruncesc ca lucrurile bisericesti sa le indrepteze invatatorii Bisericii, iar nu imparatii".
Atunci imparatul a zis cuviosului: "Dar tu ma izgonesti din Biserica?" Sfantul i-a raspuns: "Nu eu, ci predaniile dumnezeiestilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti te izgonesc; caci chiar daca inger din cer ne va vesti ceva impotriva sfintei credinte, anatema sa fie. Iar daca voiesti a fi in sanul Bisericii lui Hristos, impreuna cu noi care ne inchinam icoanei lui Hristos, atunci urmeaza intru toate patriarhului si cinstitului sobor, care este cu dansul". Acestea auzindu-le imparatul, mai mult s-a umplut de manie si i-a izgonit pe toti cu necinste.
Iesind de la imparat, cuviosii parinti impreuna cu patriarhul, au inconjurat pe fericitul Teodor, laudandu-l pe el din inima, pentru ca s-a impotrivit prigonitorului si l-a rusinat cu multa intelepciune si cu barbatie, mustrand cu indrazneala paganatatea lui. Apoi parintii mergand pe la locurile lor, a iesit de la eparhul cetatii aceasta porunca: "Ca nimeni sa nu vorbeasca, nici sa intrebe pentru credinta, ci toti sa faca voia imparatului, caci asa porunceste el".
Trimisii au ajuns cu acel cuvant pana la fericitul Teodor; iar sfantul, rugandu-se, a zis catre dansii: "Judecati singuri, oare cu dreptate este a va asculta pe voi, mai mult decat pe Dumnezeu? Mai bine este limbii mele sa fie taiata, decat a tacea si a nu ajuta credinta cea adevarata". Cuviosul invata pe toti ca fara de indoiala sa tina credinta dreapta, pe unii chemandu-i la sine, iar la altii mergand singur, ori trimitandu-le carti, intarind pe cei ce slabeau cu sufletul.
Iar patriarhul mergand adeseori ii era bun sfetnic si il mangiia pe el, de vreme ce il vedea mihnit si cu durere in suflet. Si zicea catre dansul: "Nu te mihni, parinte, pentru ca Domnul nu ne va lasa pe noi si nu va ingadui ispita mai presus de puterea noastra; nici nu va rabda rautatea aceasta pana la sfarsit. Ca desi a ridicat vrajmasul razboi asupra Bisericii, insa peste putin se va intoarce durerea asupra capului sau. Stii cuvantul Domnului, care zice: De nevoie este a veni sminteala, insa vai omului aceluia, prin care vine sminteala. Din timpul Sfintilor Apostoli pana in ziua de astazi cate eresuri au ridicat asupra Bisericii oamenii razvratiti cu mintea si cate au patimit de la dansii Sfintii Parinti, care au fost mai inainte de noi! Dar Biserica a ramas nebiruita si cei ce au patimit sunt proslaviti si incununati, iar ereticii au primit dupa faptele lor".
Acestea auzind patriarhul si tot soborul care era cu dansul, se intarea si se umplea de osardie de a rabda toate necazurile pentru buna credinta. Dupa aceasta, mai trecand putina vreme, sfintitul patriarh Nichifor a fost scos din scaun de necredinciosul imparat si l-a izgonit din Constantinopol; asemenea si toti arhiereii au fost osanditi la surghiun. Atunci putea sa vada cineva lucru infricosat si de groaza, ceea ce faceau luptatorii contra sfintelor icoane. Caci pe unele le aruncau cu necinste la pamant, pe altele le dadeau focului, iar pe altele le ungeau cu noroi si multe alte rautati faceau.
Iar Cuviosul Teodor, vazand aceasta, suspina cu amar si se minuna de indelunga rabdare a lui Dumnezeu. Apoi, plangand zicea: "Cum rabda cerul o faradelege ca aceasta!" Dar nevrand numai in taina a fi cinstitori de Dumnezeu, si in tacere a plange pentru o primejdie ca aceea, a poruncit fratilor sai, pe cand era praznicul Duminicii Stalparilor, sa ia sfintele icoane in miini si sa umble in jurul manastirii, ridicand icoana sus si cantand cu mare glas: "Preacuratului Tau chip ne inchinam Bunule", si alte cantari de biruinta, inaltand lui Hristos.
Instiintandu-se despre aceasta imparatul, indata a trimis la sfantul, amenintandu-l si infricosindu-l ca sa inceteze cu lucrul acesta, iar de nu va inceta, sa stie ca surghiunul, ranile si moartea ii stau inainte. Dar sfantul nu numai ca nu inceta, ci si mai mult facea rugaciuni, invatand pe toti cu mare glas, si sfatuindu-i ca sa tina credinta dreapta, si sa dea cuvenita cinste sfintelor icoane.
Vazand imparatul ca nu este cu putinta nici cu momeli, nici cu ingroziri a potoli indrazneala si ravna Cuviosului Teodor, l-a osandit pe el la surghiun. Iar cuviosul, chemand la sine pe toti ucenicii si invatandu-i pe dansii, le zicea: "Acum, fratilor, fiecare din voi rabdand, sa-si mantuiasca sufletul sau, pentru ca vremea este cumplita". Apoi, fiind mihnit si plangand, s-a urcat in corabie, si a fost dus in Apolonia si inchis intr-o temnita ce se numea Mesopa. Dar si acolo invata buna credinta, catre unii vorbind, iar catre altii trimitand scrisori din temnita, intarindu-i in buna credinta.
Vestea despre scrisorile lui ajunsese pana la imparat, care indata a trimis pe Nichita, fiul lui Alexie, poruncindu-i sa-l duca pe sfantul la un loc mai indepartat, ce se numea Vonita; si acolo, inchizandu-l in temnita, sa-l pazeasca ca sa nu vorbeasca cu nimeni, nici sa scrie ceva despre cinstirea icoanelor. Venind Nichita la cuviosul i-a spus porunca imparatului, iar el a raspuns: "Mutarea aceasta din loc in loc, o primesc cu bucurie, pentru ca eu nu am loc statornic in viata aceasta si unde voi fi dus, acolo este locul meu; iar a tacea si a nu invata dreapta credinta, aceasta nu se poate, nici nu va voi asculta pe voi intru aceasta si de ingrozirile voastre nu ma voi teme".
Sfantul a fost dus la locul pomenit si inchis in temnita, insa el tot marturisea dreapta credinta. Instiintandu-se imparatul ca Sfantul Teodor nu se pleaca intru nimic voii lui, s-a aprins de multa manie si iarasi a trimis pe Nichita, poruncindu-i ca sa puna asupra sfantului rani cumplite. Venind acel Nichita, a spus cuviosului porunca imparatului, iar el indata cum a auzit cuvantul, a inceput a dezbraca hainele de pe el, zicand: "Eu de mult doresc aceasta, ca sa fiu hranit cu chinuri pentru sfintele icoane".
Nichita, fiind bun cu firea si milostiv, vazand trupul sfantului gol, pe care multa osteneala si postul il slabise de tot, s-a umilit cu sufletul si n-a indraznit a se atinge de dansul, caci se temea de Dumnezeu; apoi s-a dus, nefacand sfantului nici un rau. Iar sfantul neincetat raspandea invatatura sa cea buna, pentru ca si strajerii se rusinau de dansul si nu puteau sa-l opreasca, desi le era poruncit cu strasnicie ca sa nu lase pe Teodor sa invete pe nimeni dreapta credinta. El a scris si catre ucenicii sai, care erau imprastiati prin alte parti; caci pentru dansii mai vartos se ingrijea, invatandu-i sa pazeasca fara frica marturisirea credintei, macar de vor patimi mii de chinuri.
Apoi le aducea aminte ca nu sunt nimic patimirile de acum, pe langa slava ce se va arata intru noi si pe care o vor dobindi toti cei ce au rabdat pana in sfarsit. Dupa aceea a scris si catre preasfintitii patriarhi, catre patriarhul Romei celei vechi, catre al Ierusalimului si catre al Alexandriei, vestindu-le cu amanuntul cum au fost batjocorite sfintele icoane in Bizant si cum cei dreptcredinciosi sunt tinuti prin temnite si cum adevarul s-a inghitit de minciuna. Apoi ii ruga ca si ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa sustina dreapta credinta. Si veneau multi in temnita la cuviosul, si ascultau invataturile cele frumoase pe care le dadea dansul si se intorceau cu mult folos.
Odata un cleric de la Biserica Asiei, trecand pe acolo a cercetat pe sfantul. Acel cleric, auzind invatatura lui pentru buna credinta, indata a lepadat eresul luptarii contra sfintelor icoane si s-a inchinat lor. Si intorcandu-se acasa, nu voia sa aiba impartasire cu episcopul sau, care era eretic. Apoi si pe alt cleric, prieten al sau, l-a sfatuit si, aducandu-l la dreapta credinta, l-a intors de la credinta eretica. Iar episcopul, afland ca Sfantul Teodor este pricina acestei schimbari a clericilor sai, a vestit prin scrisoarea sa pe imparatul, jeluindu-se asupra Sfantului Teodor.
Imparatul indata a trimis porunca voievodului Asiei, ca sa pedepseasca pe Teodor cu cumplite chinuri. Iar voievodul a trimis pe unul din dregatori, poruncindu-i sa dea Sfantului Teodor cincizeci de lovituri. Acela venind, cand a spus fericitului pricina venirii sale, el indata si-a dezlegat briul si a lepadat haina si si-a dat spatele spre loviri, zicand: "Placut imi este ca impreuna cu aceste rani sa-mi lepad trupul si degraba sa ma duc cu sufletul catre Domnul meu cel dorit".
Dregatorul, rusinindu-se de sfantul, s-a inchinat lui, cerand iertare si apoi s-a dus. Dupa aceasta a venit alt trimis de la imparat, cu numele Anastasie, foarte cumplit si nemilostiv. Acesta batand cu manile sale pe sfantul, i-a dat pana la o suta de lovituri si l-a inchis intr-un loc intunecos. Asemenea si pe ucenicul lui, pe nume Nicolae, care pururea urma parintelui sau si patimirilor lui era partas; si pe acela batandu-l, l-a inchis impreuna cu dansul si a poruncit strajerilor sa-i tina stransi in legaturi, apoi s-a dus. Ce fel de chinuri a rabdat cuviosul in acea inchisoare intunecoasa, nu este cu putinta a spune; caci trupul lui slabit de post si de ostenelile calugaresti, primind atitea batai, era peste tot o rana.
Inca si temnita aceea era plina de toata necuratia. Iarna degera de frig, pentru ca nici haine nu avea, ci numai o zdreanta, iar vara se topea de caldura, pentru ca vantul nu racorea locul acela de nicaieri. Apoi multime de jiganii mici erau acolo in temnita. Inca si strajerii, avand porunca cu ingrozire, erau aspri si nemilostivi, caci il dosadeau si-l ocarau, numindu-l nepriceput si vrajmas al imparatului. Aceia le aruncau printr-o ferestruica, lui si ucenicului sau, cate o mica bucatica de piine, si le dadeau cate putina apa, si aceea nu totdeauna, ci la o zi sau la doua, iar alteori si dupa mai multe zile; si asa ii chinuia cu foame si cu sete.
Odata parintele a zis catre ucenic: "Vezi, fiule, ca oamenii acestia nu numai cu rani si cu aceasta temnita intunecoasa ne pedepsesc, ci cu foame si cu sete vor sa ne omoare, dar noi sa ne punem nadejdea in Dumnezeu, Care nu numai cu piine, ci si cu alta mancare mai buna stie a hrani, cu a Carui purtare de grija se tine toata suflarea. Mie, impartasirea cu Trupul Stapanului sa-mi fie de acum hrana sufletului si trupului". Pentru ca cuviosul avea totdeauna cu sine o particica din Trupul Cel de viata facator, adapat cu Sangele Domnului Iisus Hristos, pe care o pastra pe cand savarsea dumnezeiestile Taine, cand ii era cu putinta.
"Deci - zicea el - eu numai cu Acesta ma voi impartasi, negustand altceva nimic, iar piinea care ni se da amandurora sa-ti ramana tie singur, asemenea si apa; pentru ca foarte putin ni se da, precum vezi, si abia poate sa fie pentru tine singur, spre intarirea trupului, ca macar tu sa ramii viu si sa vestesti fratilor trecerea mea din viata, daca va fi voia Domnului Dumnezeu a ma savarsi in aceasta mare stramtorare".
Dupa catava vreme, Cel ce satura toata fiinta cu buna Sa voire nu a trecut cu vederea pe placutul Sau, care se sfarsea de prea multa foame, ci a randuit pentru dansul acestea: trecand pe acolo un boier imparatesc a aflat toate despre dansul, cum rabda stramtorare si foame. Deci, aceluia i-a plecat Dumnezeu inima spre mila si a poruncit strajerilor ca sa dea din destul hrana sfantului si ucenicului sau si sa nu le mai faca nici un rau, ca sa poata vietui. Si era asa cu bunavoirea lui Dumnezeu, ca dupa putina vreme schimbindu-se necazurile lor, s-au mai intarit cu trupul, insa fericitul parinte se lupta cu multe nevoi, de vreme ce stomacul lui era bolnav, fiind cuprins de multa slabiciune.
A petrecut sfantul in acea temnita mai mult de trei ani, hranindu-se cu piine de la strajeri si aceea o primea cu defaimare. Toate acestea le rabda cu bucurie pentru dreapta credinta. Astfel petrecand el si netamaduindu-se desavarsit de durerile si ranile ce le avusese mai inainte, iarasi l-au osandit cu mai cumplite chinuri; caci nu se stie cum a ajuns in miinile imparatului o scrisoare a fericitului Teodor, in care se cuprindea mustrarea credintei rele a imparatului si o invatatura catre cei credinciosi, pentru buna cinstire si dreapta slavire a sfintelor icoane.
Citind imparatul scrisoarea aceea, cu mai multa manie s-a aprins si a trimis la fericitul Teodor, pe un voievod nemilostiv, ca sa-i arate scrisoarea aceea, si sa-l intrebe de este a lui; apoi sa-l bata pana la suflarea cea mai de urma. Venind voievodul, a aratat scrisoarea fericitului, iar el a marturisit adevarul cum ca este a lui, iar nu a altuia. Atunci voievodul a poruncit mai intii sa bata pe ucenicul sfantului, pe Nicolae, de vreme ce el a scris scrisoarea, ca din partea Sfantului Teodor. Dupa aceea, dezbracand si pe Cuviosul Teodor, l-a batut fara mila, incat tot trupul i s-a ranit si putin i-a lipsit sa nu-i sfarame chiar oasele. Si lasandu-l abia viu, s-a intors iarasi la ucenicul Nicolae, momindu-l si ingrozindu-l ca sa se lepede de inchinarea cinstitelor icoane. Dar, aflandu-l neplecat, iarasi l-a batut mai mult decat intii si l-a lasat acolo gol, ca sa ramana peste noapte in frig, ca astfel indoit sa se munceasca si de durerea ranilor si de asprimea gerului, pentru ca era atunci luna februarie.
Iar Cuviosul Teodor, din pricina cumplitei batai a cazut intr-o durere nu usoara de rabdat, si zacea ca un mort, abia putand sa sufle putin, negustand nici hrana nici apa. Vazand ucenicul pe parintele sau asa de slab, s-a lasat pe sine, cu toate ca si el era cuprins de mare durere, din pricina ranilor, si se ingrijea de tamaduirea sfantului. Caci, cerand apa de orz, ce se numeste ptizan (o doctorie), uda limba lui cea uscata si dandu-i cate putina bautura il destepta ca pe un mort.
Apoi, vazandu-l ca prinde putina putere de viata, a inceput a ingriji de trupul lui cel plin de rani, caci multe parti ale trupului se invinetisera; pe acelea le taia cu un cutitas si le lepada, ca sa se tamaduiasca cealalta parte din corp. Si cand a inceput cuviosul a dobindi putina sanatate, a tamaduit si el pe ucenicul sau.
Astfel, patimind ei nouazeci de zile si inca netamaduindu-se desavarsit de rani, a venit de la imparat alt trimis aspru fara omenie, caruia ii era poruncit sa duca in Smirna pe Sfantul Teodor si pe ucenicul sau Nicolae. Iar trimisul acela era iubitor de aur, si socotind ca Sfantul Teodor primeste aur de la cei ce vin la dansul sa ia invatatura, a poruncit sa caute prin toate partile si sa scobeasca peretii, nadajduind ca va gasi aur; dar neafland nimic, a inceput a implini rautatea cea poruncita lui cu multa prisosinta; caci scotand pe cuviosul si pe ucenicul sau din temnita cu ocari si cu batai, i-au dat ostasilor si asa au fost dusi la Smirna.
Iar fericitul, desi i se sfarsise puterea trupului, insa fiind intarit de Dumnezeu, mergea cu acei ostasi nemilostivi care il duceau ziua fara crutare, iar noaptea ii legau picioarele de un lemn, si astfel, cu osteneala nespusa, abia a ajuns la Smirna si a fost dat unui barbat rau, care era invatator al relei credinte. De acesta fiind inchis intr-un bordei jos si intunecos, se chinuia acolo privind numai spre Stapanul, Cel ce vede toate, Care numai singur ii era mangiietor si aparator in toate necazurile. Acolo au inchis impreuna cu dansul si pe ucenicul sau Nicolae si asa sufereau impreuna fericitii robi ai lui Hristos.
Dupa putina vreme iar a venit de la imparatul nemilostiv Atanasie, cel mai sus pomenit, si iarasi a dat sfantului o suta de lovituri, apoi s-a dus. Iar cuviosul le rabda toate acestea cu multumire.
Intr-acea vreme era in partile Smirnei un voievod, nepot al imparatului si intr-un glas cu dansul la eres. Acela a cazut intr-o boala cumplita si de nevindecat, incat era aproape de rasuflarea cea mai de pe urma. Iar una dintre slugile lui, fiind din ceata dreptcredinciosilor, a adus aminte bolnavului despre Cuviosul Teodor, cum ca are darul de la Dumnezeu a tamadui orice boala. El indata a trimis la cuviosul, poftindu-l ca sa se roage lui Dumnezeu pentru dansul, si sa-l scape de moartea ce acum se apropiase.
Iar cuviosul a raspuns trimisilor: "Spune-ti celui ce v-a trimis pe voi ca asa graieste Teodor: "Vezi ce vei raspunde in ziua iesirii tale din viata, vietuind asa rau si facand atitea necazuri celor dreptcredinciosi. Tu, pe langa alte multe rautati, ai adus si calugarilor mari necazuri fara de numar si ai omorit cu chinuri pe Tadeu cel mare in fapte bune, care acum se bucura impreuna cu sfintii. Iar pe tine cine te va scapa din chinurile cele vesnice? Deci, macar la sfarsit, pocaieste-te de rautatile tale".
Intorcandu-se trimisii, au spus voievodului celui bolnav toate cuvintele Sfantului Teodor. Iar el foarte s-a temut, gandindu-se la rautatile pe care le facuse, si a trimis iarasi la cuviosul, cerand iertare si fagaduind ca va primi dreapta credinta, daca il va ridica de pe patul durerii cu rugaciunile sale. Iar cuviosul i-a trimis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, poruncindu-i sa i se inchine si s-o respecte in toata viata sa.
Iar voievodul primind acea sfanta icoana, a luat impreuna cu dansa si usurare de boala sa, apoi a inceput a se insanatosi. Dar degraba s-a intors la credinta cea dintii, la sfatul episcopului Smirnei care era eretic, de la care, luand untdelemn pentru binecuvantare, s-a uns cu dansul, nadajduind ca va dobindi mai multa sanatate. Dar dupa ungere indata s-a intors la dansul boala cea dintii, de care instiintandu-se cuviosul, a spus mai inainte moartea cea cumplita a pacatosului, care s-a si intamplat, pentru ca degraba si-a dat sufletul sau. Iar Cuviosul Teodor a patimit in acea inchisoare un an si jumatate, si acolo in Smirna a rabdat mai multe legaturi.
Dupa aceea si necredinciosul imparat Leon Armeanul, fiind rau, a fost ucis de ostasii sai, iar dupa dansul a luat imparatia Mihail, ce se poreclea Travlos, care se mai numea si Valvos. Acesta desi era raucredincios, insa nu prigonea pe cei dreptcredinciosi, ci lasa pe fiecare sa creada precum voieste. Astfel toti parintii si marturisitorii dreptei credinte au fost dezlegati din legaturi, scosi de prin temnite si eliberati din surghiun.
Atunci si Cuviosul Teodor a luat usurare patimirilor sale si au venit la dansul oarecare din ucenicii lui cei vechi, intre care era Dorotei, care savarsise fapte bune din copilaria sa, Visarion, Iacov, Dometian, Timotei si alti multi a caror viata era cinstita; iar dragostea catre parintele lor era mai fierbinte si nemincinoasa.
Deci a venit in Smirna porunca de la imparat ca si Sfantul Teodor sa fie eliberat intru ale sale, precum au fost si altii. Apoi, luand ucenicii pe parintele lor, s-au intors impreuna cu dansul, bucuran-du-se, dupa ce a rabdat surghiun sapte ani, iar mai inainte a rabdat cinci ani legaturi in Tesalonic de la Constantin, nepotul lui Copronim.
Intorcandu-se fericitul din surghiun, pretutindeni l-au intampinat cu bucurie cei dreptcredinciosi, unul pe altul intrecandu-se si sarguindu-se a-l primi in casele lor, pentru ca sa se invredniceasca de binecuvantare prin rugaciunile lui si sa se indulceasca de invataturile lui cele placute. Apoi toata Biserica s-a bucurat de intoarcerea Sfantului Teodor si toti l-au fericit, ca cel ce a rabdat atitea nevoi pentru cinstitele icoane, si cu invataturile sale pe toti i-a intarit.
Dupa aceea cuviosul a venit in Calcedon ca sa vada pe fericitul Teoctist monahul, care mai inainte fusese cinstit cu dregatoria de magistru. Mangiindu-se cu dansul duhovniceste, s-a dus sa cerceteze pe sfantul patriarh Nichifor, impreuna cu patimitorul sau, care si el fusese surghiunit de raucredinciosul imparat Leon Armeanul. Acolo a fost primit de patriarh cu dragoste si s-a bucurat foarte mult de venirea cuviosului, de care fusese mai inainte tare mihnit. Mangiindu-se mult intre ei cu vorbe duhovnicesti, cuviosul s-a dus in locurile Crischentului, si acolo, prin sosirea lui, pe multi i-a veselit si i-a folosit.
De acolo iarasi intorcandu-se la patriarh, a mers impreuna cu dansul si cu alti episcopi la imparat, ca sa-l sfatuiasca sa primeasca dreapta credinta. Dar acela, nepriceput fiind si neinvatand dumnezeiestile cuvinte, n-a luat aminte la cele graite de acesti sfinti, decat numai acestea a raspuns catre dansii: "Eu nu va opresc a face oricate veti voi, dar numai aceasta va poruncesc: sa nu puneti icoane in cetatea imparateasca, iar aiurea ori unde va voi cineva poate sa le puna, pentru ca eu nu voiesc a ma inchina icoanelor". Acestea raspunzand el, s-au dus parintii din Bizant, iar Cuviosul Teodor s-a salasluit impreuna cu ucenicii sai in tinutul Crischentului.
Dupa putina vreme, ridicandu-se razboi asupra grecilor, din partea unui oarecare Toma, care avea sa rapeasca stapanirea imparatului, sfantul a fost nevoit sa intre iarasi in Constantinopol impreuna cu fratii sai. Apoi, daca a incetat razboiul, iarasi s-a dus acolo, nevrand a vietui in mijlocul poporului celui inselat cu eresul lipsirii de icoane. Iesind din Constantinopol, nu s-a dus in tinutul Crischentului, ci s-a salasluit in Hersonisul Critului, unde era o biserica a Sfantului Trifon, si acolo, impreuna cu ucenicii sai, petrecea viata placuta lui Dumnezeu intru nevointele cele monahicesti.
Vietuind putin cu iubitii sai prieteni, a sosit la fericitul sfarsit, avand de la nasterea sa saizeci si sapte de ani. Dar mai inainte de sfarsitul sau a cazut in boala grea, in luna noiembrie, bolind rau de stomac. Si a strabatut vestea pretutindeni despre aceasta, cum ca fericitul Teodor este aproape de sfarsit.
Atunci au venit la dansul multi din Constantinopol si de prin alte locuri dimprejur. Arhierei, egumeni si calugari de la multe manastiri, alergau cu sarguinta, pentru ca sa auda pe cuviosul vorbind si sa se foloseasca de cuvintele lui cele mai de pe urma, sau macar sa vada iesirea lui din viata si ducerea catre Dumnezeu. Pentru ca numai apropierea de dansul o socoteau a fi pentru ei de mare folos, fiindca era minunat la cuvinte, intelept in cunostinte si in toate chipurile infrumusetat; apoi era linistit, nemanios, smerit si plin de toate faptele bune.
Fericitul zacand in pat, desi era foarte slabit, totusi pe cat ii era cu putinta, vorbea cele de folos catre ucenici. Dar putini puteau sa-i auda cuvintele, de vreme ce limba lui se usca de arsita bolii. Pentru aceea, unul din cei ce scria repede, sezand aproape si ascultand, a scris cele ce graia dansul, ca daca va vrea cineva sa le stie toate, sa le caute in cartea fericitului si sa le citeasca spre a se folosi. Pe cand cuviosul vorbea, a inceput a-i fi mai usor si l-a mai lasat boala.
Apoi, sculandu-se pe picioarele sale, a inceput a umbla si, intrand in biserica in ziua Duminicii, a savarsit dumnezeiasca Liturghie, tinind cuvant de invatatura catre frati. Dupa aceea a mancat impreuna cu dansii. Asemenea si a doua zi, in a sasea zi a lunii noiembrie, la pomenirea celui intre sfinti a parintelui nostru Pavel Marturisitorul, a savarsit dumnezeiestile Taine in biserica si a invatat pe frati. Apoi a fost si la cantarea Vecerniei in acea zi. Dupa aceea, intrand cuviosul in chilie, s-a culcat in pat si iarasi a inceput a boli foarte rau, si a zacut patru zile; iar a cincea zi a fost sfarsitul durerilor lui si inceputul vietii celei de veci.
Deci, apropiindu-se cuviosul de mutarea din viata, s-au adunat la dansul multime de frati care plangeau pentru dansul, ca pentru parintele si invatatorul lor. Iar el, uitandu-se spre dansii, a lacrimat putin si a zis:
"Iata, parintilor si fratilor, a sosit sfarsitul vietii mele si toti vom bea acest pahar de obste, unii mai curand, iar altii mai tarziu, si nimeni nu va scapa de paharul acesta. Deci eu ma duc pe calea pe care au mers parintii nostri, acolo unde este viata cea vesnica, iar mai ales unde este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Caruia m-am numit rob, desi n-am savarsit cele ale robului. Iar voi, fratilor si fiii mei iubiti, petreceti in cuvintele mele pe care le-am dat voua si tineti credinta cea dreapta si viata cea drept credincioasa.
Stiti ca n-am incetat a va vesti voua cuvantul lui Dumnezeu, si in sobor si indeosebi. Iar acum cu sarguinta va rog aveti-le pe acelea in mintile voastre si le paziti pentru ca am grija de voi, ca fara de prihana sa va duceti de aici. Iar eu, de voi avea indrazneala inaintea Domnului, fagaduiesc sa-L rog pentru voi, ca totdeauna sa inainteze manastirea voastra spre bine si ca fiecare dintre voi sa aiba mai multa sporire in faptele cele bune, cu ajutorul lui Dumnezeu".
Acestea zicand cuviosul si dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma si iertare, a poruncit ucenicilor sa ia lumanari in miini si sa inceapa cantarea pentru iesirea sufletului. Si stand ucenicii in jurul patului, cantau: Fericiti cei fara de prihana, care umbla in legea lui Domnului. Si cantand, au ajuns la cuvintele acestea: In veac nu voi uita indreptarile Tale, ca intr-insele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte, si-a dat sufletul sau, pe care, luandu-l ingerii lui Dumnezeu, l-au dus inaintea scaunului Stapanului, precum cu adevarat s-a aratat prin marturisirea Cuviosului Ilarion de la Dalmat. Pentru ca acela, in ziua in care s-a mutat fericitul Teodor, adica in a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfantului Mucenic Mina, umbland prin gradina si citind psalmii lui David, a auzit niste glasuri minunate si a mirosit o buna mireasma. Deci minunindu-se, se intreba de unde sunt acelea.
Si uitandu-se in vazduh, a vazut multime de cete fara de numar, in haine albe stralucind, cu fetele luminoase si, pogorandu-se din cer cu cantari, au iesit intru intampinarea unui barbat cinstit. Acestea vazandu-le fericitul Ilarion, a cazut la pamant cu multa spaima si a auzit pe cineva zicand catre dansul: "Iata sufletul lui Teodor, egumenul manastirii Studitului, care a patimit pana la sange pentru sfintele icoane si a rabdat pana la sfarsit intru necazuri; iar acum adormind, cu praznuire se suie la cer, intampinindu-l pe el puterile cele ceresti".
Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o si altor parinti imbunatatiti. Si a insemnat ceasul si ziua vedeniei aceleia, ce se facuse; iar dupa catava vreme s-a instiintat cum ca atunci a raposat Sfantul Teodor Studitul, cel vrednic de lauda si a trecut de pe pamant la cer. Deci multe minuni a facut cuviosul parintele nostru Teodor, si in viata sa si dupa moarte, din care vom povesti putine pentru folosul tuturor.
Un oarecare Leon, primitor de straini, atunci cand se intorcea Cuviosul Teodor din surghiun, l-a odihnit in casa sa. Iar dupa putina vreme, acest Leon a adus mireasa fiului sau, si vrand sa se savarseasca nunta, indata a cazut mireasa intr-o boala cumplita si zacea fiind cuprinsa de fierbinteli, incat toti deznadajduisera de viata ei. Iar Leon a trimis la cuviosul, vestindu-i ceea ce i s-a intamplat si rugandu-l ca sa le ajute cu rugaciunile sale. Cuviosul, binecuvantand untdelemn, l-a trimis lui Leon, poruncindu-i sa unga cu dansul pe cea bolnava. Facandu-se aceasta, indata s-a sculat mireasa sanatoasa, ca si cum n-ar fi fost bolnava niciodata.
Alta data, Leon, mergand singur la un sat departe, pentru o treaba oarecare, l-a intampinat in cale o fiara ce se numeste ras, care vazand pe Leon s-a repezit asupra lui, vrand sa-l muste. Iar Leon a chemat cu glas mare numele Cuviosului parinte Teodor si fiara indata ce a auzit numele sfantului a stat, apoi s-a abatut din cale si a fugit; iar Leon ramanind nevatamat de fiara, s-a dus in calea sa.
O femeie ce patimea de duh necurat a fost adusa la Cuviosul, si atit era de cumplit duhul intr-insa care o muncea, incat singura, nestiind durerea, isi rupea carnea de pe dansa si o manca. Cuviosul, vazand patimirea ei, s-a mihnit pentru dansa si a facut cu mana semnul crucii pe capul ei, apoi a citit peste dansa rugaciunea de certare a duhului si indata a iesit dintr-insa duhul cel necurat si a fugit, fiind izgonit de rugaciunea cuviosului.
Alta femeie, fiind de neam de boier, a povestit lucrul acesta fericitului Sofronie, care a fost egumen, dupa mutarea Cuviosului Teodor.
"Odata - zicea ea - s-a aprins casa mea, pe care inconjurand-o focul, ardeau cu flacari toate cele dintr-insa; si nu se putea potoli focul nici cu turnarea apei, nici in alt chip; iar eu eram in foarte mare necaz si nu ma pricepeam ce sa fac. Atunci mi-am adus aminte de o scrisoare a Cuviosului Teodor, ce era la mine, si care cu putina vreme mai inainte sosise de la el. Deci, mi-a venit in gand sa o arunc in foc, ca doar cumva se va rusina focul de scrisoarea scrisa de mana cea sfanta si va conteni putin arderea. Facand asa cum am gandit, am aruncat scrisoarea aceea asupra vapaii care se inalta si am zis astfel: "Sfinte Teodore, ajuta-mi mie roabei tale, care sunt in nevoie". Si indata am vazut puterea cea grozava a focului slabind si stingandu-se". Asa de mult putea chemarea numelui acestui placut a lui Dumnezeu.
Un asemenea lucru spunea si Sofronie cel mai sus pomenit:
"Mergeam odata, zicea el, la Paflagonia impreuna cu fericitul Nicolae, urmatorul si impreuna patimitorul marelui Teodor. Fiind pe cale si facandu-se seara ne-am odihnit intr-un cimp unde era mult fan cosit, si acolo erau citiva ostasi care, pentru ca intarziasera, au stat in acelasi cimp si, aprinzand foc, isi coceau bucate. Dupa aceasta in noaptea aceea s-a intins focul si a cuprins tot fanul. Ostasii desteptandu-se, indata s-au pornit toti asupra noastra parandu-li-se ca noi am facut aceasta fapta, si voiau sa-si puna miinile asupra noastra si sa ne chinuiasca. Noi, nepricepand ce sa facem, am chemat in ajutor pe marele Teodor, zicand: "Parinte cuvioase, ajuta-ne si ne izbaveste pe noi cu rugaciunile tale, de napasta ce a venit cu nedreptate asupra noastra". Zicand acestea noi, indata a inceput o ploaie mare si focul s-a stins de tot. Ostasii vazand aceasta minune, s-au intors catre noi cu blandete si, cazand, isi cereau iertare".
In insulele Sardiniei era un barbat oarecare foarte credincios, care avea la dansul cuvinte de invatatura ale Cuviosului Teodor si le citea cu sarguinta. Acela iubea si cantarile care sunt alcatuite de acest sfant parinte, ce se canta in postul cel mare, adica Triodul sau trei cantari. Niste calugari raucredinciosi, trecand pe cale, s-au dus si au gazduit la acest barbat, in vremea postului mare. Ei, vazand cantarile si cuvintele facute de Cuviosul Teodor, au inceput a le huli, zicand ca nu sunt alcatuite dupa intelegere, si sunt pline de nebunie. Barbatul acela care ii gazduia, auzind acestea, s-a schimbat si de atunci nu mai citea cuvintele cuviosului cele folositoare, nici cantarile lui nu le mai canta la pravila Utreniei, precum avea obiceiul mai inainte.
Razvratindu-se astfel, i s-a aratat intr-o noapte Cuviosul Teodor, mic la stat precum in viata, palid la fata si plesuv la cap, si mergeau in urma lui alti calugari tinind in miini toiege, cu care a poruncit sa-l bata pe cel razvratit. Acela fiind batut, sfantul ii zicea: "Pentru ce ai lepadat cu necredinta scrisorile mele pe care mai inainte le iubeai si le cinsteai? Pentru ce n-ai socotit aceasta, ca daca n-ar fi cunoscut Biserica lui Dumnezeu folos intr-insele nu le-ar fi primit? Caci nu sunt cuvinte mincinoase si cu mestesug, nici nu sunt asezate in chipuri ritoricesti, ci sunt cu totul sanatoase si smerite, care pot a zdrobi inima si a umili sufletul, pentru ca sunt dulci si cu adevarat folositoare celor ce vor sa se mantuiasca". Certand astfel pe cel razvratit, s-a dus.
Apoi facandu-se ziua, barbatul acela zacea in pat, avand trupul plin de vanatai din bataie, pe care le arata tuturor, spunindu-le despre certarea ce i s-a facut. Apoi indata a izgonit din casa sa cu necinste pe calugarii aceia care l-au inselat, ca pe unii ce au fost pricinuitori de greseala lui si de certarea aceea. Iar spre Cuviosul Teodor a cistigat mai multa credinta decat inainte si cu dragoste citea scripturile si cantarile alcatuite de dansul, si-l ruga ca sa-i ierte greseala aceea.
Dar si la mormantul cuviosului se faceau multe tamaduiri. Un indracit oarecare a venit la mormantul lui si i s-a aratat cuviosul in vis, dandu-i binecuvantare, si l-a facut sanatos. Desteptandu-se omul acela s-a simtit liber de muncirea vrajmasului si slavea pe Dumnezeu si pe placutul Sau, Cuviosul Teodor.
Alt om a mancat bucate otravite si toate cele dinauntrul lui erau cuprinse de durere, incat se apropia de moarte. Acesta a luat untdelemn din candela ce ardea langa mormantul cuviosului si a turnat in gura sa si indata a iesit acea otrava purtatoare de moarte; apoi, capatand sanatate, a petrecut de aici incolo fara vatamare. Altul era foarte bolnav de stomac, si numai cat a privit catre icoana cuviosului si a chemat numele sau, indata s-a facut sanatos.
Un altul, fiind cuprins de frica, nu a mai putut vorbi, fugind de toti si inspaimantandu-se. Acesta, fiind dus la mormantul cuviosului si fiind uns cu untdelemn, indata s-a izbavit de acea patima si, avand simtirile intregi, dadea multumire lui Dumnezeu si placutului Sau.
Si multe alte minuni se savarseau prin rugaciunile Cuviosului Teodor, langa mormantul lui, intru slava lui Dumnezeu Cel in Treime laudat, Caruia se cuvine si de la noi cinste si inchinaciune, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu