PAR GHEORGHE CALCIU DUMITREASA- 21 NOIEMBRIE

Biografie
Pr. Gheorghe Calciu - Dumitreasa ( 1927-2006), fost detinut politic intre anii 1948 - 1964 si intre 1979 si 1984, a absolvit Facultatea de Filologie si Facultatea de Teologie Ortodoxa, după ce a fost eliberat.

A fost profesor la Seminarul Ortodox din Bucuresti in anii '70 si slujitor al Biserica seminarului. In Postul Mare al anului 1979 a rostit sapte predici, numite cuvinte catre tineri, prin care a criticat regimul comunist si in special derimarea bisericilor din Bucuresti. A fost din nou arestat si inchis.

Eliberat din inchisoare la presiunile internationale, determinate in principal de Comitetul pentru Apararea Parintelui Calciu, prezidat de Mircea Eliade, si de Comitetul Intelectuali pentru Europa Libera, prezidat de Eugen Ionescu, dar si de interventiile unor lideri Margaret Thacher, Ronald reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, in 1984 a fost silit sa emigreze in SUA, care ii acordasera cetatenia de onoare.

Parintele Gh. Calciu a slujit la Biserica Ortodoxă Română "Sfânta Cruce" din Alexandria, Washington D.C. Este fondator al Romfest - Întrunirea Românilor de Pretutindeni si presedinte al Consiliului International . In aceasta calitate a luptat contra comunismului, organizind o parte a exilului romanesc. Din anul 2002, a fost presedinte de onoare al Asociatiei Rost - editor al revistei omonime.

Autor al volumelor:

Sapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996)

Christ is calling you. A course in catacomb pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997)

Rugăciune si lumină mistică. Eseuri si meditatii religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998)

Războiul întru cuvânt (Ed. Nemira, Bucuresti, 2001)

Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, Bucuresti, 2002).

Părintele Calciu s-a raportat, în toate demersurile sale de angajament public, cu precădere la tineri. Mesajul său crestin era indisolubil legat de mesajul national, în duhul cel mai pur al traditiei ortodoxe.

Despre Piteşti

Sunt oameni pe care destinul i-a cruţat: viaţa lor a fost lipsită de înjosiri şi degradări, rănile lor au fost superficiale şi s-au vindecat, cicatricele nu se mai văd. La sfârşitul vieţii, încrucişându-şi mâinile pe piept îşi vor da duhul uşor şi sufletul lor va fi dus la cer de îngerul Domnului.

Noi însă, această generaţie de martirizaţi de la Piteşti, noi purtăm în suflet cele mai nevindecate răni şi care strigă: "Nu mă atinge!" Pentru noi Piteştiul este un coşmar pe care-1 purtăm ca pe un spin veşnic viu în carnea duhului nostru. Şi, asemenea Sfântului Pavel, ne rugăm-şi nu numai de trei ori-ca Dumnezeu să ni-1 înlăture; dar el rămâne mereu viu şi dureros şi duhul îndurerat strigă: "Nu mă atinge!".

Nu vom putea muri liniştiţi, după cum nici nu am trăit liniştiţi. Ne vor însoţi îngerii Domnului, dar şi demonii care ne-au chinuit ne vor striga până în clipa trecerii pragului ceresc. Iar la judecata divină vom aduce rănile noastre şi căderile şi ridicările şi lacrimile noastre nesfârşite prin care vom striga: "Doamne, scapă-ne!" Şi abia atunci Iisus ne va întinde mâna şi, ca pe Petru, scoţându-ne din valuri, ne va mustra: "Puţin credincioşilor, pentru ce v'aţi îndoit?" Cei care au trecut prin Piteşti nu au nevoie de judecători, nici de psihiatri, nici măcar de consolatori. Ei au nevoie de duhovnici. Cine dintre noi-căci suntem o categorie cu totul aparte-nu şi-a găsit duhovnicul, să-l caute. Altfel viaţa lui este o imposibilitate, un nonsens, nici măcar nu este o viaţă, ci o spaimă continuă de spectrele din el.

A fost o vreme când am strigat: "Suntem nişte disperaţi ." A fost o vreme când am strigat: "Suntem îngerii justiţiari." A fost o vreme când am strigat: "Suntem desăvârşiţi, căci nimeni nu a mai trecut prin experienţa noastră abisală." Şi ne-am trufit. Toate nu urmăreau decât să ne ascundă durerea şi spaima şi ruşinea.

Acum a sosit vremea să ne încredinţăm lui Dumnezeu. S-au vărsat sânge şi lacrimi, a curs cerneală. Experienţa Piteştiului nu poate fi atacată decât numai din afară; şi de cei care au trecut pe acolo, şi de cei ce nu au trecut. Noi nu o putem cuprinde, fiindcă ea ne-a cuprins pe noi. Am fost nişte prizonieri dezarmaţi şi goi. Nimic nu ne-a putut apăra: nici educaţia, nici cultura, nici vitejia, nici deznădejdea. Dar ceea ce era profund bun în noi a mijit treptat, la unii mai târziu, la alţii mai devreme, ca un mugure fragil care, biruitor, ridică asfaltul greu al şoselei şi iese la lumină.

Profesiunea noastră este suferinţa, vocaţia noastră este salvarea în Iisus. Practica noastră unică este sacrificiul. Iar sfârşitul nostru este cel din poezia lui Sergiu Mandinescu:

"Ah, Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilor,
Sub lespedea grea de patimi şi chin,
Imbrăţişându-mi durerea.
Aştept arhanghelul zorilor,
Aştept învierea.
In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin."

REEDUCARE (Tg. Ocna 1952)

Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa
25 august 1985
procesulcomunismului.com