SFANTUL IOAN GURA DE AUR- Cuvânt la Naşterea Mântuitorului

“Omilii si cuvantari”

CUVÂNT LA ZIUA NAŞTERII MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, CARE ÎNCÂ PÂNĂ ATUNCI NU ERA ARĂTATĂ, IAR CU PUŢINI ANI MAI ÎNAINTE SE FĂCUSE CUNOSCUTĂ DE OARECARE CE VENISE ŞI VESTISE DE LA APUS

Cele ce Patriarhii le plămădeau de demult, Proorocii le spuneau de mai înainte şi Drepţii doreau să le vadă (Mt. 13, 17), acestea s-au împlinit şi au luat sfârşit astăzi. Şi Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a petrecut împreună cu oameni (Varuh 3, 38). Să ne bucurăm dar şi să ne veselim, iubiţilor, căci dacă Ioan fiind în pântecele maicii sale a săltat când Maria a mers la Elisabeta, cu mult mai mult noi trebuie să săltăm, să ne veselim, să ne minunăm şi să ne înspăimântăm de mărimea iconomiei care covârşeşte toată mintea, nu pe Maria văzând, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru. Gândiţi-vă ce lucrare mare este a vedea soarele pogorându-se din cer, alergând pe pământ şi slobozind către toţi razele sale. Şi dacă s-ar fi întâmplat acestea la luminătorul cel simţitor pe toţi i-ar fi înspăimântat din cei care ar fi văzut, gândeşte-te acum ce lucru mare este a vedea Soarele Dreptăţii slobozind din trupul nostru razele Sale şi luminând sufletele noastre.
Demult doream să văd ziua aceasta, şi nu singur s-o văd, ci împreună cu atâta mulţime. Şi totdeauna mă rugam aşa să ni se umple priveliştea noastră, precum o vedem acum plină. Deci aceasta s-a plinit şi a luat sfârşit.
Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta. Dar însă, ca şi cum ne-ar fi fost predată de demult, de mulţi ani, aşa a înflorit prin osârdia voastră. Pentru aceasta nu va greşi nimeni numind-o împreună şi nouă şi veche. Nouă pentru că de curând ni s-a făcut cunoscută, iar veche şi de demult pentru că degrab s-a făcut vârstnică ca cele vechi şi a ajuns la aceiaşi măsură a vârstei cu acelea, precum răsadurile cele viteze şi de soi bun. Căci acelea îndată ce se pun în pământ, cresc curând la mare înălţime şi se încarcă de roade ; aşa şi aceasta fiind cunoscută de demult la cei ce locuiau în partea Apusului, dar aducându-se la noi, a crescut aşa de repede în puţini ani şi a adus atâta roadă, care este cu putinţă a se vedea, căci curţile noastre bisericeşti sunt pline şi toată Biserica este strâmtorată de mulţimea celor ce s-au adunat. Deci răsplătirea cea vrednică a osârdiei cei multe să o nădăjduiţi şi să o aşteptaţi de la Hristos, Cel ce S-a născut astăzi cu trup.
Căci Acela vă va răsplăti vouă negreşit pentru sârguinţa aceasta. Iar dragostea şi osârdia pentru ziua asta să o nădăjduiţi şi să o aşteptaţi de la Hristos, Cel ce S-a născut. Şi dacă şi de la noi robii cei împreună cu voi trebuie să se aducă ceva, vom aduce cele după putere, dar mai bine zis cele ce darul lui Dumnezeu ne va da a grăi pentru folosul vostru.
Deci ce poftiţi să auziţi astăzi ? Ce altceva fără numai cele despre ziua aceasta. Căci ştiu bine că mulţi şi până acum dispută între ei, unii prihănind, iar alţii apărând. Şi multă vorbă se face pretutindeni pentru ziua aceasta. Unii cârtind că este nouă şi de curând adusă, iar alţii, ca apărare, zicând că este veche şi de demult, fiindcă proorocii cu mult mai înainte au grăit despre naşterea Lui, şi din început s-a făcut arătată şi vestită la cei ce locuiesc din Tarcia până la Gadira. Şi dacă fiind puţin cunoscută a dobândit atâta dragoste din partea voastră, de ce se va face mai cunoscută, dovedit este că mult mai multă osârdie vă va prilejui. Fiindcă luminarea şi descoperirea adusă de învăţătura aceasta, va lucra în voi mai multă dragoste şi osârdie către ea. Deci am să zic trei dovezi prin care negreşit vom cunoaşte că aceasta este vremea în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu – Cuvântul.
Şi din aceste trei prima dovadă este că aşa degrab s-a vestit pretutindeni, înflorind şi sporind la atâta înălţime praznicul. Şi ceea ce Gamaliil zicea despre propovăduire : „Că de va fi de la oameni… se va risipi. Iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să o risipiţi, ca nu cumva şi luptători de Dumnezeu să vă aflaţi” (F. Ap. 5, 38 – 39). Aceasta şi eu voi zice cu îndrăzneală despre ziua aceasta. Că de vreme ce este de la Dumnezeu, nu numai că nu s-a risipit, ci sporeşte în fiecare an şi se face mai strălucită, fiindcă propvăduirea ei a cuprins toată lumea în puţini ani, cu toate că cei ce o purtau pretutindeni erau făcători de corturi, pescari, necărturari şi simpli. Dar cu nimic n-a vătămat-o simplitatea slujitorilor, căci puterea Celui ce Se propovăduia mergea mai înainte şi ridica împiedicările, dovedindu-Şi puterea Sa.
Iar dacă vreunul din cei ce se împotrivesc nu se împacă cu cele ce s-au zis, vom spune şi a doua dovadă. Dar care este aceasta ? Aceea că se află scrisă în Evanghelii. Căci zice evanghelistul: „În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se ducea toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi” (Lc. 2, 1 – 7). Din acestea este arătat că S-a născut în vremea celei dintâi înscrieri. Şi este cu putinţă să se citească codicele cele vechi, care se păstrează la Roma, de cel ce voieşte să ştie cu dinadinsul şi să cunoască vremea înscrierii.
Dar ce ne priveşte pe noi aceasta, care nu suntem de acolo şi nici nu ne-am dus vreodată ? Ascultă şi nu fii necredincios, căci de la cei ce ştiu aceasta bine şi locuiesc în cetatea aceea am luat data zilei. Fiindcă cei ce petrec acolo săvârşind-o de demult şi din predanie veche, ne-au trimis acum înştiinţare despre ea. Încă şi evanghelistul a însemnat vremea aceea nu fără rost, ci ca sa ne facă cunoscută şi vădită şi ziua aceea şi iconomia lui Dumnezeu. Căci August nu de la sine a dat atunci porunca aceea, ci Dumnezeu mişcând sufletul lui a făcut aceasta, ca, fără voia lui, să slujească venirii Celui întâi Născut.
Dar poate zici : Ce folosesc acestea la această iconomie ? Nu este mică (dovada) nici întâmplătoare, iubitule, ci foarte mare şi una din cele mai de nevoie şi care se caută cu osârdie. Dar care este aceasta ?
Galileea este o latură oarecare în Palestina, iar Nazaret o cetate a Galileii. Iar Iudeea este o altă latură, numindu-se aşa după cei ce locuiesc acolo şi Betleemul este o cetate a Iudeii. Pe Hristos toţi proorocii Îl vestea de mai înainte că nu din Nazaret, ci din Betleem va să vină şi acolo Se va naşte, căci aşa este scris : „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel” (Mt. 2, 6). Şi iudeii cei de atunci fiind întrebaţi de Irod unde se va naşte Hristos, i-au zis această mărturie. La fel şi Natanail a răspuns lui Filip, când zicea: „Am aflat pe Iisus… din Nazaret”; „Din Nazret poate fi ceva bun” ? Despre care a zis Hristos : „Iată israelitean întru care nu este vicleşug” (In. 1, 45, 46, 47). Dar pentru care pricină l-a lăudat ? Pentru că nu s-a mulţumit cu vestirea lui Filip ? El ştia cu siguranţă că Hristos trebuia să se nască nu în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem; lucru ce s-a şi petrecut. Deci de vreme ce Filip nu ştia acestea, Natanail, ca cel ce ştia Legea, i-a răspuns cele arătate în proorocia de mai sus, ştiind că Hristos nu va veni din Nazaret. De aceeaşi Hristos zice despre el: „Iată israelitean întru care nu este vicleşug”. Dar şi unii dintre iudei ziceau către Nicodim: „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (In. 7, 52); şi iarăşi în altă parte: Oare (nu va veni) din cetatea Betleem, unde a fost David ? (Ibid. 42). Şi toţi erau convinşi că negreşit de acolo trebuie să vie EI, iar nu din Galileea.
Iosif şi Maria fiind cetăţeni ai Betleemului l-au lăsat după o vreme şi s-au aşezat în Nazaret şi acolo petreceau. Şi multe astfel de mutări se întâmplă la mulţi oameni, care-şi lasă cetăţile în care s-au născut şi petrec în altele. Şi fiindcă trebuia ca Hristos să Se nască în Betleem, a ieşit această poruncă, care fără voia lor îi împingea la cetatea aceea, Dumnezeu aşa iconomisind. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în ţara sa, îi silea să se ridice de acolo, din Nazaret, şi să vie în Betleem să se înscrie. Şi acest lucru însemnându-l evanghelistul, zice: „Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată” (Lc. 2, 4 – 5).
Ai văzut, iubitule, economia lui Dumnezeu, care şi prin cei necredincioşi şi prin cei credincioşi rânduieşte cele ce privesc pe El ? Ca şi cei străini de dreapta credinţă să cunoască tăria şi puterea Lui. Steaua aducea pe magii de la răsărit, iar Legea o trăgea pe Maria la patria cea vestită de prooroci. De aici ne este dovedit că şi Fecioara este din neamul lui David. Şi fiindcă era din Betleem, dovedit este că era şi din casa şi neamul lui David. Acestea le-a arătat şi mai sus evanghelistul, prin cele zise : ,,Şi s-a suit şi Iosif: din Galileea (cu Maria), pentru că el era din casa şi neamul lui David”.
Şi fiindcă lui Iosif i s-a arătat neamul, iar pe strămoşii acesteia (Mariei) nimeni nu i-a înşirat aşa, precum pe ai aceluia, şi ca să nu te îndoieşti şi să zici : De unde este arătat că şi ea se trage din neamul lui David, ascultă : „Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David” (Lc. 1, 26 – 27). Cuvintele „din casa lui David”, trebuie să înţelegem că s-au zis despre Fecioara.
Deci Legea şi porunca aceea i-a suit pe amândoi în Betleem. Şi îndată ce au călcat ei în cetate, Iisus S-a şi născut şi a fost culcat în iesle, fiindcă venind mulţi din toate părţile, au ocupat locurile făcând multă strâmtorare. De aceea tot acolo şi magii i s-au închinat.
Dar ca să vă aduc o dovadă mai luminată şi mai cunoscută, ridicaţi-vă, rogu-vă, mintea împreunăm cu mine, căci voiesc să pornesc o istorisire lungă şi să citesc legi vechi, ca din toate părţile să vi se facă cuvântul mai luminat.
La iudei era o lege veche. Dar mai bine să suim cuvântul mai sus. Când Dumnezeu a izbăvit poporul evreiesc de tulburările egipteneşti şi de tirania lui Faraon, văzându-i că încă mai au rămăşiţe ale păgânătăţii şi erau plecaţi la lucrurile cele smintite, minunându-se de mărimea şi frumuseţea templelor, a poruncit ca să li se zidească lor un templu, care să întreacă toate templele de pe pământ nu numai cu scumpetea lucrurilor şi cu multa felurime a meşteşugului lor, ci şi prin forma zidirii. Şi precum un tată iubitor de fii, după multă vreme, luând pe fiul său, care a petrecut cu oameni spurcaţi, stricaţi şi desfrânaţi, îndulcindu-se de multă dezmierdare, îl pune cu cinste în mai multă îndestulare, ca nu, strâmtorându-se, să-şi aducă aminte de cele de mai înainte şi să le poftească ; aşa şi Dumnezeu, văzând pe iudei că erau plecaţi la lucrurile cele simţite, face şi în acestea un lucru covârşitor, ca niciodată să nu le mai vină dorinţa de Egipt şi de lucrurile egiptenilor. Şi face templul după chipul lumii acesteia întregi, adică şi a celei simţite şi a celei înţelegătoare. Şi precum între pământ şi cer tăria aceasta este despărţitoare, aşa a poruncit să se facă şi acela. Că despărţind templul în două şi punând catapeteasmă la mijloc, a îngăduit ca partea cea dinafară catapetesmei să fie umblată de toţi, iar cea dinăuntru umblată şi văzută numai de arhiereu.
Şi cum că acestea nu sunt înţelegerile noastre şi că templul s-a făcut cu adevărat după chipul lumii întregi, ascultă ce zice Pavel despre Hristos, Care S-a suit în cer : „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini - închipuirea celei adevărate” (Evr. 9, 24), arătând că cele de aici sunt închipuiri ale celor adevărate. Iar cum că şi catapeteasma despărţea Sfânta Sfintelor de sfânta cea dinafară, precum văzduhul acesta desparte pe cele ce sunt mai presus de el de toate acestea ce sunt la noi, ascultă cum şi aceasta a însemnat-o Pavel, numind văzduhul acesta catapeteasmă. Căci după ce a zis despre nădejde, pe care o avem ca pe o ancoră tare a sufletului, a adus : „…intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noii ca înainte mergător” (Idem. 6, 19 - 20). Vezi cum a numit văzduhul catapeteasma ?
Afară de catapeteasmă era sfeşnicul şi jertfelnicul de aramă, care primea jertfele şi arderile de tot. Iar înlăuntrul catapetesmei era sicriul ferecat peste tot cu aur, care avea tabelele Legii şi năstrapa cea de aur, toiagul lui Aaron ce odrăslise şi jertfelnic de aur nu pentru jertfe, nici pentru arderi de tot, ci numai pentru tămâie. Şi în cele dinafară era îngăduit tuturor să umble, iar în cele dinlăuntru numai arhiereului. Ei despre acestea voi aduce mărturie de la Pavel, care zice : „E adevărat că şi cel vechi avea orânduiri pentru slujba dumnezeiască şi un altar pământesc” (Evr. 9, 1). Iar altar pământesc numeşte cortul cel de afară, pentru că în el era îngăduit să intre toată lumea. Întru care are sfeşnicul şi masa şi punerea înainte a pâinilor. Iar după a doua catapeteasmă era partea care se chema Sfânta Sfintelor, care avea cădelniţa de aur şi sicriul Legii ferecat peste tot cu aur, întru care era năstrapa cea de aur ce avea mană, toiagul lui Aaron ce odrăslise şi Tablele Legii. Şi pe deasupra erau heruvimi slavei, care umbreau altarul. Şi acestea fiind întocmite aşa, în cortul cel dintâi totdeauna intrau preoţii când făceau slujbele, iar în cel de-al doilea, o dată în an singur arhiereul, nu fără de sânge, pe care îl aduce pentru sine şi pentru neputinţele poporului (Idem. 9, 2 – 7).
Vezi că numai singur arhiereul şi o dată în an ? Dar poate vei zice : „Ce legătură au acestea cu ziua despre care vorbim ?”. Aşteptaţi puţin şi nu vă tulburaţi. Căci de sus de la început săpăm izvorul şi ne sârguim să venim către vărsare, ca să vi se facă toate arătate cu lesnire. Şi mai ales ca să nu fie cuvântul întunecat şi nelămurit şi să vă facă pe voi să slăbiţi din pricina lungimii celor pe se grăiesc, vă voi spune pentru ce le-am pornit pe toate acestea. Şi care este pricina ?
Când Elisabeta avea în pântece pe Ioan de şase luni, atunci a zămislit Maria. Deci de vom cunoaşte care este luna aceea, a şasea, vom cunoaşte şi când a început Maria a zămisli. Apoi, cunoscând când a început a zămisli, vom cunoaşte şi când a născut, numărând nouă luni de la zămislire. Dar de unde vom cunoaşte care era luna a şasea de când purta în pântece Elisabeta ? Dacă vom cunoaşte care era luna în care a zămislit. Dar de unde vom cunoaşte luna în care a zămislit ? Dacă vom cunoaşte în ce vreme i s-a binevestit lui Zaharia, bărbatului ei. Şi aceasta de unde ne va fi cunoscută nouă ? Din Dumnezeieştile Scripturi. Căci Sfânta Evanghelie zice: Că Zaharia fiind înăuntru în Sfânta Sfintelor, îngerul i-a binevestit şi i-a zis despre naşterea lui Ioan (Lc. 1, 9, 11, 21). Deci de se va dovedi luminat din Scripturi că arhiereul o dată intra în Sfânta Sfintelor, şi în care lună a anului intra el, arătată va fi şi vremea în care i s-a binevestit. Şi făcându-se aceasta arătată şi începutul zămislirii va fi cunoscut tuturor.
Deci cum că arhiereul intra numai odată în an a arătat şi Pavel. Dar şi Moisi arată acest lucru, zăcând : „Şi a grăit Domnul către Moisi, zicând : Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în cel sfânt, mai înainte de catapeteasma cea din faţa milostivitorului, care este pe sicriul mărturiei, ca să nu moară” (Lev. 16, 2). Şi iarăşi : „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage întru cele sfinte, până când va ieşi ; şi se va ruga pentru sine şi pentru casa sa şi pentru toată adunarea fililor lui Israel. Şi se va ruga la jertfelnicul cel dinaintea Domnului” (Ibid. 17 - 18). Deci cum că nu intra el totdeauna în Sfânta Sfintelor şi nici când era el înăuntru nu era cu putinţă să intre cineva, ci afară de catapeteasmă să stea, dovedite sunt din cele de mai sus. Dar păstraţi-le pe acestea cu dinadinsul, căci a rămas să arăt care era vremea în care intra în Sfânta Sfintelor. Dar de unde se arată aceasta ? Din aceiaşi Carte (Levitic), care zice aşa : „În luna a şaptea, în zece ale lunii, să vă smeriţi sufletele voastre şi nici un lucru să nu faceţi în ea, nici băştinaşul, nici străinul care este la voi. Că în ziua aceasta se face rugăciune pentru voi, ca să vă curăţiţi de toate păcatele voastre ; înaintea Domnului vă veţi curaţi. Aceasta va fi sâmbăta sâmbetelor, odihnă vă va fi aceasta vouă şi veţi smeri sufletele voastre. Şi se va ruga preotul pe care-l vor unge şi ale cărui mâini le vor sfinţi ca să preoţească după tatăl lui ; şi se va îmbrăca cu haina cea de in, cu haina cea sfântă şi va curaţi Sfânta Sfintelor, şi cortul mărturiei şi altarul le va curaţi. Şi se va ruga pentru preoţi şi pentru toată adunarea. Aceasta va fi vouă lege neschimbată, ca să vă rugaţi pentru fiii lui Israel, pentru toate păcatele lor ; odată în an se va face, precum a poruncit Domnul lui Moise” (Ibid. 29 – 34).
Deci despre vremea facerii Cortului se vorbeşte aici, căci atunci intra arhiereul, lucru care s-a arătat „odată în an se va face”. Deci dacă în vremea facerii Cortului intra arhiereul singur în Sfânta Sfintelor, veniţi dar să arătăm că tot în vremea aceea s-a arătat îngerul lui Zaharia când era în ea şi tămâia. Dar nimic nu ne împiedică să auzim chiar cuvintele Evangheliei, care zic : „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia… iar femeia sa era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în Templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga”.
Adu-ţi aminte, iubitule, de mărturia aceea, care zice : „Nici un om nu va fi în Cortul mărturiei când va merge el să se roage întru cele sfinte, până când va ieşi”. „Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii”. Nu a zis „altarul jertfelor”, ci „altarul tămâierii”. Pentru că altarul jertfelor şi al arderilor de tot era cel de afară, iar cel dinăuntru era cel al tămâierii. Deci din această mărturie, că i s-a arătat lui singur, iar poporul sta afară aşteptându-l, este dovedit că a intrat în Sfânta Sfintelor. „Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el : Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan… Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească” (Lc. 1, 5, 8 – 10, 11, 12 – 13, 21 – 22).
Vezi că era înăuntrul catapetesmei? Deci atunci i s-a binevestit. Iar vremea bunei vestiri era aceea a facerii corturilor şi a postului, căci pe acesta îl arată cele zise “să vă smeriţi sufletele voastre”. Şi se săvârşeşte praznicul acesta de iudei la sfârşitul lunii septembrie, precum mărturisiţi şi voi. Pentru că atunci am cheltuit cuvintele cele multe şi îndelungate despre iudei, prihănind postul lor cel fără cuviinţă. Deci atunci şi Elisabeta, femeia lui Zaharia, a zămislit şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând : „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (Ibid. 25). Şi este bun prilej să arăt că fiind a şasea lună de când ea (Elisabeta) avea în pântece pe Ioan, Maria primeşte bunele vestiri ale zămislirii. Căci după ce a venit Gavriil la ea şi i-a zis : „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus”. Iar ea tulburându-se şi căutând să afle chipul zămislirii, îngerul îi spune : „Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaânalt te va umbri ; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţe şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Ibid. 30 – 31, 35 – 37).
Deci dacă Elisabeta a început a zămisli în luna lui septembrie, precum s-a arătat, trebuie să numărăm de atunci cele şase luni. Iar acestea sunt : octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie. Deci după luna aceasta a şasea a început Maria a zămisli. Iar numărând de aici nouă luni vom ajunge la luna de faţă. Deci luna cea dintâi a zămislirii Stăpânulul este aprilie, după care sunt mai, iunie, iulie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, lună pe care o avem de faţă, în care părznuim şi ziua aceasta. Dar ca să se facă vouă mai lămurite cele zise, repetând iarăşi pe scurt aceleaşi, voi zice dragostei voastre:
Arhiereul intra odată şi singur în Sfânta Sfintelor. Dar când se făcea aceasta ? În luna lui gorpieu, adică septembrie. Deci atunci a intrat Zaharia în Sfânta Sfintelor, atunci i s-a binevestit despre Ioan. Şi ducându-se de acolo femeia lui a început a zămisli. Iar după luna lui septembrie, în a şasea lună a Elisabetei, adică 25 martie, a început Maria să zămislească. Şi de la aprilie, numărând nouă luni, vom ajunge la luna aceasta de faţă, în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos.
Deci cele despre ziua aceasta toate vi le-am arătat. Încă una mai zicându-vă, voi înceta cuvântul, lăsând pe cele mai mari la Dascălul cel de obşte.
Dar fiindcă mulţi elini râd atunci când aud că Dumnezeu S-a născut cu trup, tulbură şi smintesc pe mulţi din cei mai simpli, de aceea este nevoie ca să grăim şi către aceia şi către cei ce se smintesc, ca să nu se tulbure niciodată, amăgindu-se de oamenii nebuni, nici să se smintească de râsul celor necredincioşi.
Că şi copiii cei mici de multe ori râd când noi grăim cuvinte cuviincioase şi ne îndeletnicim cu lucruri de nevoie. Dar râsul nu este semn al prostimei lucrurilor, ci al lipsei de minte a celor ce râd. Lucru care se potriveşte şi pentru elini, căci fiind mai nebuni decât copiii, batjocoresc cele vrednice de cutremur şi pline de multă uimire, iar pe cele ce sunt cu adevărat vrednice de râs le cinstesc şi le apără. Dar cele ale noastre, deşi sunt luate în râs de aceia, stau în cinstea lor, nevătămându-se cu nimic slava lor de râsul acelora. Iar cele ale lor, deşi sunt apărate din toate părţile, îşi arată necinstea lor.
Căci cum nu este semn al nebuniei celei mai de pe urmă că ei, care sunt lesne alunecători, să bage pe dumnezeii lor în lemne, în pietre şi în alte materii, şi, închizându-i acolo ca într-o temniţă, să socotească că nu fac, nici zic vreun lucru de ocară. Iar pe noi să ne învinuiască când zicem că Dumnezeu făcându-Şi locaş viu, cu lucrarea Duhului Sfânt, a luat lumea cu el. Şi ce vină este în aceasta? Şi dacă este de ocară ca Dumnezeu să locuiască în trup omenesc, cu mult mai mult este de ocară a locui în piatră şi în lemn, cu cât piatra şi lemnul sunt mai necinstite decât omul, fără numai dacă lor li se pare, că neamul omenesc este mai necinstit decât aceste materii nesimţitoare.
Şi mai îndrăznesc să pogoare fiinţa lui Dumnezeu în pisici, în câini, şi mulţi dintre eretici, în lucruri mai de necinste. Dar noi nu vorbim şi nici suferim a auzi vreodată ceva din acestea, ci numai atâta zicem : Că Hristos a luat un trup curat şi sfânt, fără prihană şi neatins de nici un păcat, din pântece fecioresc, şi a îndreptat făptura Sa. Iar aceia şi maniheii, care sunt în aceiaşi păgânătate cu ei, băgând fiinţa lui Dumnezeu în câini, maimuţe şi în tot felul de animale şi zicând că sufletul acestora este din fiinţa lui Dumnezeu, nu se cutremură, nici se înfricoşează. Şi zic că noi grăim lucruri nevrednice de Dumnezeu, fiindcă nu suferim nici a gândii cu mintea ceva dintru ale lor. Dar noi zicem cele cu cuviinţă şi potrivite Lui, adică venind a îndreptat făptura Sa cu acest chip al întrupării.
Şi ce zici, o omule ? Spui că sufletele ucigaşilor şi ale fermecătorilor sunt din fiinţa lui Dumnezeu şi îndrăzneşti să ne prihăneşti pe noi că nu primim nimic din ale voastre, nici suferim a le auzi vorbindu-se ? Dar noi şi pe cei ce vorbesc acestea îi judecăm ca părtaşi ai păgânătăţii. Şi zicem: Că Dumnezeu făcându-Şi Lui locaş sfânt, a băgat, prin Acela, petrecerea cerească în viaţa noastră. Şi cum nu sunteţi vrednici de mii de morţi şi pentru prihănirile cu care ne acuzaţi pe noi şi pentru păgânătăţile care nu încetaţi a le face ? Căci dacă este cu necuviinţă lui Dumnezeu să locuiască în trup curat şi fără prihană, precum ziceţi voi, cu mult mai cu necuviinţă este a locui în cel al fermecătorului, al jefuitorului de morminte, al tâlharului, al maimuţei şi al câinelui. Cu ce Se vatămă Dumnezeu din iconomia aceasta ? Sau cu ce se întinează ? Nu vedeţi soarele acesta, care este nesimţitor, stricăcios şi vremelnic - cu toate că de mii de ori s-ar tulbura elinii şi maniheii auzind acestea - şi nu numai aceasta, ci şi pământul şi marea şi în scurt să zic şi toată zidirea cea văzută este supusă deşertăciunii ?
Ascultă pe Pavel care zice : „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde”. Apoi arătând ce înseamnă «a se supune deşertăciunii», a adaus zicând : „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rm. 8, 20, 21). De aceea ea este acum stricăcioasă. Iar a robi stricăciunii nu înseamnă altceva fără numai a fi stricăcios.
Deci dacă soarele, fiind un lucru stricăcios, îşi slobozeşte pretutindeni razele sale, care amestecându-se cu noroaie, cu întinăciuni şi cu multe alte asemenea, nu le vatămă cu nimic, ci iarăşi şi le trage înapoi curate, şi dând din binefacerile sale tuturor materiilor cu care s-a împărtăşit, fără să ia câtuşi de puţin din întinăciunea lor, cu mult mai mult Soarele Dreptăţii, Stăpânul puterilor celor fără de trup, intrând într-un trup curat, nu numai că nu s-a întinat de el, ci şi pe acesta l-a făcut mai curat şi mai sfânt.
Deci punându-vă în minte toate acestea şi aducându-ne aminte de cuvântul ce zice : „Şi voi locui întru ei şi voi umbla” (II Cor. 6, 16) şi : „Voi sunteţi templu a lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (I Cor. 3, 16), să astupăm gurile cele neruşinate ale păgânilor, şi să ne veselim de bunătăţile noastre, slăvind pe Dumnezeu cel ce S-a întrupat pentru asemenea smerenie şi dându-I, după puterea noastră, cinste şi răsplătire vrednică. Iar a răsplăti lui Dumnezeu nu este altceva fără numai silinţa noastră la fapta bună şi la mântuirea sufletelor noastre.
Deci să nu ne facem nemulţumitori faţă de Făcătorul de bine, ci să aducem toate cele după putere: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânarea patimilor, milostenie, iubirea de străini şi ceea ce mai înainte v-am rugat şi totdeauna nu voi înceta a vă ruga. Dar care este aceasta? Voind să vă apropiaţi la Masa aceasta dumnezeiască şi înfricoşătoare, la Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune, nu tulburându-vă, nici bătând cu picioarele, sau împingând pe cei de aproape. Căci lucrul acesta este dovada nebuniei celei mai de pe urmă, iar nu a defăimării cei mici şi neânsemnate. De aceea şi multă osândă şi pedeapsă aduc celor ce fac unele ca acestea.
Pune-ţi în minte, o omule, de ce Jertfă voieşti să te apropii şi la ce masă voieşti să vii. Adu-ţi aminte că fiind pământ şi cenuşă, primeşti Sângele şi Trupul lui Hristos. Iar când vă cheamă împăratul la ospăţ, staţi cu frică şi cu sfială, împărtăşindu-vă în linişte de bucalele ce sunt puse înainte. Dar când Dumnezeu vă cheamă la masa Sa şi pune înainte pe Fiul Său, înaintea Căruia puterile cereşti stau cu frică şi cu cutremur, serafimii acoperindu-şi feţele şi heruvimii strigând : „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, tu strigi şi te tulburi la acest ospăţ dumnezeiesc ? Oare nu ştii că în vremea aceea sufletul tău trebuie să fie plin de pace ? De pace multă şi de linişte este trebuinţă, iar nu de gâlceava, de mânie şi de tulburare, căci acestea fac necurat sufletul celor ce se apropie.
Deci ce iertare vom avea noi, dacă după atâtea păcate, nici în vremea când ne apropiem de sfânta împărtăşanie nu suntem curaţi de aceste patimi dobitoceşti. Şi dacă cele ce sunt puse înainte pe Masa aceasta sunt cele mai de nevoie, ce ne îndeamnă pe noi, ca lăsând sârguinţa la cele duhovniceşti să ne silim la cele trupeşti ?
Nu, vă rog şi vă poftesc, să nu pornim urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Cele puse înainte sunt doctrine mântuitoare a rănilor noastre şi bogăţie neîmpuţinată, pricinuitoare de Împărăţia cerurilor. Şi ne cutremurăm dar când ne apropiem, să mulţumim, să cădem la El mărturisindu-ne greşalele noastre, să plângem tânguindu-ne răutăţile noastre, să înălţăm lui Dumnezeu rugăciuni cu sârguinţa. Şi aşa curăţindu-ne, să ne apropiem cu tăcere şi cu rânduiala cea bună şi cuviincioasă, ca cei ce mergem către Împăratul cerurilor.
Şi primind Jertfa cea fără prihană şi sfântă, să o sărutăm, să o îmbrăţişăm cu ochii, să ne înfierbântăm mintea, ca să nu ne împărtăşim spre judecată sau spre osândă, ci spre curăţirea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre pace întărită, spre pricină de nenumărate bunătăţi, ca şi pe noi să ne sfinţim şi pe cei deaproape să-i zidim.
Acestea adeseori le zic şi nu voi înceta a le zice, căci ce folos este a alerga aici, dar a nu învăţa nimic din cele nefolositoare? Şi ce dobândă este din a vorbi mereu numai pentru a vorbi ? Scurtă este vremea aceasta, iubiţilor. Să ne trezim, să priveghem, să ne punem în rânduială pe noi înşine, să arătăm dragoste adevărată faţă de toţi, să fim cucernici întru toate şi când va fi trebuinţă de a asculta cuvinte duhovniceşti şi când trebuie a ne ruga, a ne apropia la Masa cea dumnezeiască, sau de a face altceva. Cu frică şi cu cutremur să facem acestea ca să nu aducem asupra noastră blestem prin lenevire, căci zice Proorocul: „Blestemat este cel ce face lucrul Domnului cu lenevire”. Tulburarea şi mânia ni se fac ocară nouă înşine, dacă ne apropiem aşa la Jertfa ce este de faţă.
Şi a se apropia cineva spurcat de Dumnezeu este dovada defăimării cei mai de pe urmă. Dar ascultă ce zice Apostolul despre unele ca acestea : „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor. 3, 17). Deci nu cumva în loc să împăcăm pe Dumnezeu cu noi, mai mult să-L întărâtăm. Ci arătând toată silinţa, podoaba şi netulburarea sufletului, să ne apropiem cu rugăciune şi cu inimă zdrobită, ca prin acestea îmblânzind pe Stăpânul nostru Iisus Hristos, să putem dobândi bunătăţile cele făgăduite nouă. Cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slavă, stăpânire şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

din “Omilii si cuvantari”