YOGA SI PUTEREA LUI DUMNEZEU

Gheorgaki din Tibet de Cuv. Paisie Aghioratul

(Fragment din "Viata Cuviosului Paisie Aghioratul")

Odata a venit in Sfantul Munte si umbla pe la manastiri un tanar in varsta de saisprezece-saptesprezece ani, pe care il chema Gheorgaki. La varsta de trei ani fusese dus de parintii lui la o manastire budista din Tibet, inaintase mult in yoga si ajunsese un vrajitor desavarsit putand sa cheme pe oricare diavol voia. Purta centura neagra si stia foarte bine karate. Cu puterea satanei facea tot felul de demonstrafii care pricinuiau uimire. Lovea cu mana pietre mari si le sfarama ca pe niste nuci. Putea sa citeasca si carti inchise. Spargea alune in palma, arunca cojile, iar miezul ramanea lipit de mana.

Niste monahi l-au adus pe Gheorgaki la "Panaguda", ca sa fie ajutat de Staret. Cand a ajuns acolo, l-a intrebat pe Staret ce puteri are si ce minuni poate face. Atunci Staret-ul i-a raspuns ca insusi nu are nici o putere si ca toata puterea este a lui Dumnezeu.

Gheorgaki, vrand sa-si arate puterea, si-a concentrat privirea spre o piatra mare care era la distanta si a facut-o bucati. Atunci Staretul a facut semnul crucii pe o piatra mica si i-a spus sa o sparga si pe aceea. El s-a concentrat, si-a facut vrajile lui, dar nu a reusit sa o sparga. Vazand aceasta, a inceput sa tremure, iar puterile demonice pe care credea ca le stapanea, neputand sparge piatra, s-au intors impotriva lui si l-au aruncat cu putere in cealalta parte a raului. Staretul a mers si l-a gasit intr-o stare jalnica.

Altadata, povestea Staretul, in timp ce discutam cu el, s-a ridicat deodata, mi-a prins mainile si mi le-a intors la spate. "Sa vina acum sa te scape Hagi-efendi, daca poate", mi-a spus. Am simtit aceasta ca pe o hula. Atunci mi-am tras putin mainile si l-am aruncat cat colo. Dupa aceea a sarit in sus si a vrut sa ma loveasca cu piciorul, dar piciorul lui s-a oprit langa fata mea, ca si cum ar fi intalnit o piedica nevazuta. M-a pazit Dumnezeu.

In acea noapte l-am oprit si l-am pus sa doarma in chilia mea. Dar diavolii l-au luat si l-au tarat pana jos in parau, unde l-au batut pentru nereusita lui.

Dimineata a venit intr-o stare jalnica, ranit, plin de spini si pamant si mi-a marturisit: "M-a batut satana pentru ca nu am putut sa te biruiesc""

Staretul l-a convins pe Gheorgaki sa-i aduca toate cartile lui de vrajitorie si le-a ars. Apoi l-a tinut putina vreme langa el si l-a ajutat cat timp acela a facut ascultare. Dupa aceea Staretul, interesandu-se sa afle daca Gheorgaki este botezat, a aflat chiar si biserica in care s-a savarsit botezul lui. Gheorgaki cutremurat de puterea si harul Staretului, voia sa devina monah, dar nu a putut.

Staretul folosea cazul lui Gheorgaki ca sa arate cat de mare este inselarea celor ce cred ca toate religiile sunt egale, ca toate cred in acelasi Dumnezeu si ca nu exista nici o diferenta intre monahii tibetani si cei ortodocsi.

DE CE CAUTAM VINDECAREA IN ALTA PARTE DECAT IN BISERICA?

De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

(Editura Sophia, 2004)

scrisă de

Ieromonah Adrian Făgețeanu

Ieromonah Mihail Stanciu

Forme eronate de evlavie

Cu toate că majoritatea românilor se declară creştini ortodocşi, care ţin la tradiţia şi la cultura strămoşească, evlavia multora dintre ei este deviată spre forme eronate de manifestare a acesteia. Mai mult, există şi în motivaţia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a „farmecelor” şi „făcăturilor” necurate, obsesie care deseori îi paralizează în demersul lor raţional-iubitor către Dumnezeu. Relaţia de iubire cu Dumnezeu, liberă şi conştientă, este astfel dispreţuită şi chiar înlocuită cu una contractuală, magică, marcată pregnant de o frică ocultă. De aceea creştinii trebuie lămuriţi în credinţă ca să nu se lase intimidaţi de meşteşugurile diavolului şi ale proorocilor lui.

1. Credinţă şi credulitate

„Credinţa este o putere de legătură care înfăptu¬ieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut” . Ea presupune deci deschiderea omului, prin pute¬rea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinţă angajează omul întreg, cu tot sufletul şi cu tot trupul. Credinţa nu e doar o adeziune intelectuală la învăţătura creşti¬nă despre Dumnezeu, ci este un mod de viaţă sus¬ţinut de harul divin. De fapt, este răspunsul mul¬ţumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi şi S-a des¬coperit nouă. Credinţa se bazează, aşadar, pe ac¬ceptarea făgăduinţelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos şi pe împlinirea po¬runcilor Lui în viaţă.
Credinţa foloseşte puterile raţiunii, dar desco¬peră omului taine, realităţi duhovniceşti şi dum¬nezeieşti superioare raţiunii şi prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoaşterea lui Dum¬nezeu şi a lumii zidite de El. Prin „credinţa lucră¬toare prin iubire" (Galateni 5.6), omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneşte iubitor şi înţelegător cu El, se face el însuşi templu sfinţit al lui Dumnezeu şi centru de iradie¬re a iubirii între semeni.
Credulitatea însă, ca stare de acceptare simplă, fără discernământ şi fără rezerve a unor învăţă¬turi, este o atitudine nefirească şi păguboasă a omului leneş faţă de cele ale vieţii spirituale. Acesta caută şi aşteaptă mereu soluţii ieftine, fără nevoinţe, fără cruce adică, nu-şi foloseşte trezvia şi raţiunea în posibilităţile lor fireşti, ci şi le adoar¬me printr-o nepunere a lor în lucrare, devenind astfel o ţintă foarte uşor de atins de către cei care nu doresc mântuirea oamenilor.
Astfel, speculând neştiinţa şi naivitatea multora în materie de viaţă religioasă, numeroşi prooroci, mediumi şi vindecători, apăruţi mai ales în ultimii paisprezece ani, unii mai exotici, alţii mai tradiţio¬nalişti, le exploatează credulitatea, într-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi şi neştiutori, care cad în plasa înşelării aruncată de aceşti im¬postori, pe lângă paguba materială suferită - nu mică -, deseori îşi pierd şi sănătatea fizică şi spiri¬tuală. Şi încă nu sunt puţine cazurile de deznădej¬de, de lepădare de Ortodoxie şi deci, de mântui¬re, prin care diavolul şi ucenicii lui îşi măresc palmaresul criminal.

2. Falsul misticism

„Este semnul ruşinos al unei stări religioase înapoiate sub raport intelectual şi moral, mai bine zis tristul certificat al decăderii de la însăşi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristică popoarelor primitive stăpânite de pâcla groasă a ignoranţei, de marasm moral. De aceea, în primul rând, este nevoie ca aceste suflete să fie ridicate la adevărata credinţă, la spiritualitatea autentică, la o viaţă morală superioară şi ca Biserica să urmă¬rească permanent, cu străşnicie, purificarea de falsul misticism a vieţii religioase a credincioşilor din sânul ei.
Ca să dăm o definiţie aproximativă a falsului misticism, am putea spune că el „este o dispoziţie a sufletului, care aşteaptă sau vede la tot pasul un mira¬col, caută sau vede necontenit vedenii şi îmbracă pe fie¬care persoană mai deosebită în aureolă supranaturală” .
Departe de aparenţele atractive şi performanţe¬le metafizice senzaţionale oferite de falsul misti¬cism, viaţa spirituală în Ortodoxie presupune o creştere morală a omului credincios, creştere fără de care orice experienţă religioasă îşi pierde legiti¬mitatea. Sfinţii Părinţi au formulat cel mai limpe¬de învăţătura despre treptele desăvârşirii creştine sau ale urcuşului duhovnicesc . Cea dintâi treap¬tă, întotdeauna ocolită sau doar simulată de falşii mistici, este curăţirea sufletească şi trupească de patimi (treapta nevoinţelor ascetice), fără de care nimeni nu poate spori şi nici nu-L poate vedea (cunoaşte, înţelege) pe Dumnezeu. Urmează treap¬ta contemplării duhovniceşti a raţiunilor divine din natură şi din Scriptură. Elanul minţii în cu¬noaşterea iubitoare a lui Dumnezeu, după ce au fost depăşite toate piedicile păcatului, se intensifică progresiv, pe măsura unirii cu Mântuitorul Hristos prin rugăciune neîncetată. Astfel, intrând în odihna iubirii dumnezeieşti, omul păşeşte pe treapta a treia, a îndumnezeirii prin har, a părtăşiei tot mai depline la viaţa şi fericirea dumnezeiască.
Pe de altă parte, „credinciosul angajat de dez¬echilibrul său într-o experienţă falsă stabileşte re¬laţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese şi generalizări unilatera¬le. Mizează şi pe false intuiţii şi principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusi¬vitate pe afectivitate, în dauna vieţii raţionale, a simţirii raţionale de care vorbesc Părinţii. Ortodo¬xia a pus un accent deosebit pe paza minţii şi a ini¬mii, pe introducerea minţii în inimă, care are şi acest sens de colaborare a intelectului cu simţirea” .
Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între raţiune şi simţire, între cunoaşterea (şi îm¬proprierea trăirii) Tradiţiei Bisericii şi simularea ei fragmentară la exterior, „credinciosul” angajat în false experienţe mistice se îndepărtează de repere¬le unei vieţi religioase sănătoase, luându-şi liber¬tatea nu numai de a crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative), ci şi de a le propaga între apropiaţii lui. Aşadar, cunoaşterea şi asimila¬rea Tradiţiei ortodoxe autentice fereşte orice cre¬dincios ortodox de excese, de exagerări şi de erori dogmatice şi mistice, uneori chiar fatale mântuirii personale şi comunitare prin Biserică.
3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsu133 către Talasie, în Filocalia, vol. 3. Bucureşti, 1993, p. 131.
4 Sunt oameni (tineri mai ales) care, după ce trec prin fel de fel de „experienţe spirituale”, ajung la o stare critică de disperare şi de neîncredere în ceilalţi, stare ce le produce o izolare de semeni şi un dezechilibru psihic adesea ireversibil. Sunt tineri care, din neştiinţă, din exaltare sau din mândrie, îşi ruinează viaţa, epuizându-şi energiile sufleteşti şi trupeşti prin yoga şi prin alte practici oculte, ajungând fie în robia patimilor şi a ereziilor, fie la boli psihice, fie chiar la suicid. Însă, şi pentru ei oricând este timp de pocăinţă, de înviere din păcat, prin Hristos şi în Biserică.
5 Preot prof. Dumitru Stăniloae, Formele şi cauzele falsului misticism, în revista Studii Teologice, nr. 5-6/ 1952, p. 251. Am preluat expresia fals misticism, deoarece serveşte mai bine expunerii noastre, în sensul în care l-au folosit atât Părintele Stăniloae, cât şi Î.P.S. Antonie Plămădeală. Termenul misticism s-a acreditat în afara Bisericii, însemnând o experienţă spirituală de obicei contrafăcută, iraţională, dezechilibrată. În teologie, se foloseşte specificarea de fals misticism pentru a se ocoli confuzia cu viaţa mistică autentică trăită prin Sfintele Taine şi prin celelalte rânduieli ale Bisericii.
6 În Ortodoxie, creşterea spirituală a omului spre măsura bărbatului desăvârşit - Iisus Hristos - nu se săvârşeşte doar prin puterile omeneşti limitate, ci printr-o neîncetată sinergie (conlucrare) între nevoinţa omului şi harul dumnezeiesc.
7 Î.P.S. Antonie Plămădeală, Falsul misticism. Încercare de tipologie, în volumul Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă. Bucureşti, Editura Pronostic, Colecţia Axios, 1995, p. 326.

CUVINTELE SFINTILOR

Despre vedenii, duhuri si minuni - Sf. Ignatie Briancianinov

Ce este cugetarea trupeasca? Este un fel de a gândi cu privire la Dumnezeu si la tot ce este duhovnicesc luat de om din starea lui de cadere, iar nu din Cuvântul lui Dumnezeu. Însusirea vrajmasiei fata de Dumnezeu si a împotrivirii fata de Dumnezeu, însusire de care este molipsita si prea plina cugetarea trupeasca, se vadeste cu deosebita limpezime din cererea catre Dumnezeu-Omul de a face minuni dupa socotinta întelegerii (ratiunii) cu nume mincinos, cerere însotita de neluare-aminte la minunile, de lepadare si osândire a minunilor pe care le-a savârsit Dumnezeu-Omul potrivit bunatatii Sale cele negraite. El le-a savârsit fiind puterea lui Dumnezeu si Întelepciunea lui Dumnezeu ( I Corinteni I, 24).[…]

Înfricosatoare nenorocire este lipsa din om a adevaratei cunoasteri de Dumnezeu: ea primeste lucrurile diavolului drept lucruri ale lui Dumnezeu. Înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, când crestinismul, cunoasterea duhovniceasca si dreapta socotinta se vor împutina cum nu se poate mai mult între oameni, „se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi” (Matei XXIV, 24). Mai ales Antihrist însusi va izvorî minuni cu îmbelsugare, uimind si satisfacând prin ele cugetarea trupeasca si nestiinta: el le va da semnul din cer pe care acestea îl asteapta si de care înseteaza. Venirea lui, graieste Sfântul Apostol Pavel, „se va savârsi prin lucrarea satanei, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni ale minciunii si întru toata amagirea nedreptatii întru cei pieritori: pentru ca dragostea adevarului n-au primit, ca sa se mântuiasca” (II Tesaloniceni II, 6, 10). Nestiinta si cugetarea trupeasca, vazând acele minuni, nu vor sta câtusi de putin sa chibzuiasca: le vor primi fara întârziere, potrivit înrudirii duhului propriu cu duhul acelor minuni, potrivit orbirii lor, vor socoti si marturisi lucrarea satanei drept lucrare cât se poate de mare a puterii lui Dumnezeu. Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta. Oamenii nu vor pricepe ca minunile lui nu au nici un scop bun, rational, nici un înteles bine hotarnicit, ca ele sunt straine de adevar, sunt preapline de minciuna, ca sunt o comedie monstruoasa, atotrautacioasa, fara noima, care se straduieste sa uluiasca, sa-i aduca pe oameni într-o stare de nedumerire si uitare de sine, sa-i amageasca, sa-i însele, sa-i atraga fermecându-i prin efecte fastuoase, desarte, prostesti.

Nu e ciudat faptul ca minunile lui Antihrist vor fi primite fara împotrivire si cu entuziasm de catre cei apostaziati de la crestinism, de catre vrajmasii adevarului, vrajmasii lui Dumnezeu: acestia s-au pregatit pe sine pentru primirea pe fata, cu lucrul, a trimisului si uneltei satanei, a învataturii lui, a tuturor lucrarilor lui, dupa ce au intrat dinainte în împartasire dupa duh cu satana. Este vrednic de adânca luare-aminte si tânguire faptul ca minunile si lucrarile lui Antihrist vor pune în încurcatura pe însisi alesii lui Dumnezeu. Pricina puternicei înrâuriri a lui Antihrist asupra oamenilor va sta în viclenia si fatarnicia lui satanica, prin care va ascunde cu iscusinta cea mai cumplita rautate, în neînfrânata si nerusinata lui obraznicie, în prea îmbelsugata împreuna-lucrare cu el a duhurilor cazute; în fine, în putinta de a face minuni, desi mincinoase, însa uluitoare. Închipuirea omeneasca este neputincioasa a-i zugravi un raufacator cum va fi Antihrist; nu este propriu inimii omenesti, fie ea si stricata (pervertita), sa creada ca raul poate atinge acea treapta pe care o va atinge în Antihrist. El va trâmbita despre sine precum au trâmbitat înainte-mergatorii si icoanele sale, se va numi pe sine propovaduitor si restaurator al adevaratei cunoasteri de Dumnezeu: cei care nu înteleg crestinismul vor vedea în el reprezentantul si aparatorul religiei, se vor uni cu el. El va trâmbita despre sine ca este si se va numi pe sine Mesia cel fagaduit: iesind întru întâmpinarea lui, fiii cugetarii trupesti vor striga osanale; vazându-i slava, puterea, capacitatile geniale, dezvoltarea cât se poate de cuprinzatoare dupa stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui. Antihrist se va arata blând, milostiv, plin de dragoste, împlinitor a toata virtutea: îl vor socoti astfel si i se vor închina pe temeiul preaînaltei sale virtuti cei ce socot ca dreptatea omului este dreptatea cazuta si nu s-au lepadat de aceasta pentru Evanghelie. Antihrist va îmbia omenirea cu realizarea celei mai înalte bunastari si prosperitati pamântesti, va îmbia cu cinstire, bogatie, maretie, înlesniri (comoditati) si placeri trupesti: cautatorii de cele pamântesti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi stapân al lor. Antihrist va înfatisa omenirii, asemenea mestesugitelor reprezentatii de teatru, o priveliste de minuni cu neputinta de explicat de catre stiinta vremii; el va înfricosa prin caracterul înspaimântator si neobisnuit al minunilor sale, va satisface prin ele curiozitatea nechibzuita si nestiinta grosolana, va satisface slava desarta, va satisface superstitia, va descumpani stiinta omeneasca: toti oamenii ce se calauzesc dupa lumina firii lor cazute, ce s-au înstrainat de calauzirea dupa lumina lui Dumnezeu, vor fi atrasi sub stapânirea amagitorului (Apocalipsa XIII, 8). Semnele lui Antihrist se vor arata cu precadere în vazduh: acolo domneste cu precadere satana (Efeseni II, 2; VI, 12). Semnele vor lucra mai ales asupra vazului, vrajindu-l si înselându-l. Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, vazând duhovniceste, întru descoperire, întâmplarile care trebuie sa premearga sfârsitului lumii, spune ca Antihrist va savârsi lucruri mari, „ca si foc sa faca se pogoare din cer pe pamânt înaintea oamenilor” (Apocalipsa XIII, 13).

Acest semn este aratat de Scriptura ca cel mai înalt dintre semnele lui Antihrist, si locul acestui semn va fi vazduhul: el va alcatui o priveliste minunata si înfricosatoare. Semnele lui Antihrist vor completa lucrarile purtarii lui viclean mestesugite: ele vor vâna spre urmarea lui pe cei mai multi dintre oameni. Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiti facatori de tulburare, vrajmasi ai binelui obstesc si ai rânduielii sociale, vor fi supusi prigoanei pe fata si într-ascuns, vor fi supusi la cazne si pedepse. Duhurile viclene, raspândite prin lume, vor stârni în oameni o parere de obste cât se poate de înalta despre Antihrist, un entuziasm general, o atractie de nebiruit catre el. în multe trasaturi a zugravit Scriptura greutatea celei din urma prigoane asupra crestinismului si încrâncenarea prigonitorului. Drept trasatura hotarâtoare si definitorie slujeste numele care este dat de catre Scriptura acestui om cumplit: el este numit „fiara” (Apocalipsa XIII, 1), asa cum îngerul cazut este numit „sarpe” (Facere III, 1; Apocalipsa XII, 3). Amândoua numirile zugravesc fara gres caracterul ambilor vrajmasi ai lui Dumnezeu. Unul lucreaza în chip mai ascuns, celalalt mai pe fata; si fiara aceasta are asemanare cu toate fiarele (Apocalipsa XIII, 2 – si fiara pe care am vazut-o era asemenea pardosului, si picioarele ei ca si ale ursului, si gura ei ca gura leului). Pentru sfintii lui Dumnezeu va veni o încercare cumplita: viclenia, fatarnicia, minunile prigonitorului se vor sili sa-i amageasca si sa-i însele; prigoanele si strâmtorarile rafinate, calculate si disimulate cu o vicleana inventivitate, puterea nelimitata a prigonitorului îi vor pune într-o situatie cât se poate de grea; micul lor numar va parea nimicnic în fata întregii omeniri, si pe seama parerii lor se va pune o deosebita neputinta; dispretul obstesc, ura obsteasca, clevetirea, prigoana, moartea silnica vor deveni soarta lor. Numai printr-o osebita împreuna-lucrare a harului Dumnezeiesc, sub calauzirea lui, alesii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrajmasului lui Dumnezeu, vor putea marturisi înaintea lui si a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus.[…]

Minunile lui Hristos au fost palpabile; ele au fost învederate si pentru cei mai simpli oameni; nimic în ele nu era enigmatic; oricine putea sa le cerceteze lesne; pentru îndoiala si nedumerirea: „Minune a fost asta, sau doar parere de minune?” nu era loc. Mortii înviau, bolile cu neputinta de vindecat prin mijloace omenesti se tamaduiau, leprosii se curateau, cei orbi din nastere dobândeau vedere, mutii începeau sa vorbeasca; hrana se înmultea într-o clipita pentru cei ce aveau trebuinta de ea; valurile marii si vânturile se linisteau în fata unui cuvânt de porunca, si erau izbaviti de moarte cei pe care furtuna îi ameninta cu moartea; mrejele pescarilor celor ce se ostenisera în zadar vreme îndelungata cu prinsul pestilor se umpleau dintr-o data de pesti, care ascultau de glasul cel întru tacere al Domnului lor. Minunile Dumnezeu-Omului aveau o multime de martori, dintre care cea mai mare parte fie ca Îi erau vrajmasi, fie nu Îl bagau în seama, fie cautau de la El doar ajutor trupesc. Minunile erau de netagaduit. Nici cei mai înraiti vrajmasi ai Domnului nu le tagaduiau, ci doar se straduiau sa le nimiceasca prin rastalmacirile lor cele hulitoare si prin toate celelalte mijloace insuflate de viclenia si rautatea lor (Matei X11, 24; Ioan IX, 24). În minunile Domnului nu era nici un pic de desertaciune, nici un pic de teatralitate; nici o minune nu a fost facuta de ochii lumii; toate minunile erau acoperite cu acoperamântul smereniei Dumnezeiesti. Ele alcatuiesc un sir de binefaceri fata de omenirea suferinda. Totodata, ele au vadit în chip cu totul îndestulator stapânirea Facatorului asupra fapturii materiale si asupra duhurilor zidite, au aratat si dovedit vrednicia lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa omenitatea, Care S-a aratat om între oameni.[…]

Semnele de la Dumnezeu au fost date spre a împreuna lucra cu cuvântul lui Dumnezeu. Semnele marturiseau despre puterea si însemnatatea cuvântului (Luca IV, 36). Lucratorul esential era cuvântul. Nu e nevoie de semne acolo unde e primit cuvântul, fiindca acolo este înteleasa valoarea cuvântului. Semnele sunt un pogoramânt fata de neputinta omeneasca.[…]
Dumnezeu-Omul i-a fericit pe cei ce nu au vazut semne si au crezut (Ioan XX, 29). El si-a aratat compatimirea fata de cei care, nemultumindu-se cu cuvântul, aveau nevoie de minuni. „De nu veti vedea semne si minuni, nu veti crede” (Ioan IV, 48), i-a spus el fruntasului din Capernaum. Întocmai! Vrednici de compatimire sunt cei ce parasesc cuvântul, cautând încredintare de la minuni. Aceasta cautare a lor da în vileag o deosebita precumpanire a cugetarii trupesti, o nestiinta grosolana, o vietuire adusa jertfa stricaciunii si pacatului, lipsa îndeletnicirii cu deprinderea legii lui Dumnezeu si cu virtutile cele iubite de Dumnezeu, lipsa din suflet a capacitatii de împreuna-simtire cu Sfântul Duh, de simtire a prezentei si a lucrarii Lui în cuvânt. Semnele erau îndeobste menite convingerii si aducerii la credinta a oamenilor robiti simturilor, prinsi de grijile lumii. Cei cufundati în grijile lumesti, tintuiti pururea cu sufletul de pamânt si de lucrurile acestuia, au o capacitate mica de a pretui valoarea cuvântului.[…]
Antihrist va veni la vremea sa, la vremea rânduita lui. Înaintea venirii lui va merge lepadarea majoritatii oamenilor de credinta crestina. Prin lepadarea de Hristos, omenirea se va pregati pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul sau. În însasi întocmirea duhului omenesc va aparea cererea, chemarea lui Antihrist, împreuna-simtirea cu el, asa cum în starea de boala grea apare setea de o bautura ucigatoare. Poftirea va fi rostita! Va rasuna glasul chemator în societatea omeneasca, care va arata staruitor ca are trebuinta de un geniu al geniilor, care sa ridice dezvoltarea si propasirea materiala pe cea mai înalta treapta, care sa încetateneasca pe pamânt o asemenea bunastare încât raiul si cerul sa devina de prisos pentru om. Antihrist va fi urmarea logica, îndreptatita si fireasca a orientarii morale si duhovnicesti a oamenilor.[…]

Aplecarea spre trufie ramâne, precum baga de seama Preacuviosul Macarie cel Mare, chiar si în sufletele cele mai curatite. Tocmai aceasta aplecare slujeste drept temei al pervertirii si abaterii de la calea dreapta. Din pricina ei, darul tamaduirii si celelalte daruri vazute sunt foarte primejdioase pentru cei carora le-au fost date, fiindca se bucura de o mare pretuire din partea oamenilor trupesti si robiti simturilor, sunt proslavite de catre ei. Darurile nevazute, harice, neasemuit mai înalte decât cele vazute, cum ar fi darul calauzirii sufletelor la mântuire si al tamaduirii lor de patimi, nu sunt întelese si bagate în seama de catre lume: aceasta nu numai ca nu îi proslaveste pe slujitorii lui Dumnezeu care au darurile acestea, ci îi si prigoneste, fiindca ei lucreaza împotriva principiilor lumii, fiindca ei pun în primejdie domnia stapânitorului acestei lumi. Milostivul Dumnezeu da oamenilor ceea ce le este cu adevarat de trebuinta si de folos, chiar daca ei nu înteleg lucrul acesta si nu pun pret pe el, nu le da ceea ce este oricum de putin folos, iar adesea poate fi foarte vatamator, desi cugetarea trupeasca si nestiinta înseteaza fara sat de el si îl cauta. „Multi”, spune Sfântul Isaac Sirul, „au savârsit semne, au înviat morti, s-au ostenit pentru întoarcerea celor rataciti, au facut minuni mari, au adus pe altii la cunostinta de Dumnezeu, iar dupa aceea chiar ei, care dadusera viata altora, au cazut în patimi spurcate si urâcioase, s-au omorât pe sine”. Preacuviosul Macarie cel Mare istoriseste ca un oarecare nevoitor care vietuia împreuna cu el primise darul vindecarilor cu o asemenea îmbelsugare încât tamaduia bolnavii prin singura punerea mâinilor, însa, fiind proslavit de oameni, s-a trufit si a cazut în adâncul pacatului.[…]

Cugetarea trupeasca socoate bolile ca fiind nenorociri, iar vindecarea de ele, îndeosebi cea minunata, ca fiind cea mai mare fericire, putin pasându-i daca vindecarea este însotita de folos sufletesc sau vatamare sufleteasca. Întelegerea duhovniceasca vede atât în bolile trimise de Pronia lui Dumnezeu cât si în vindecarile daruite de harul Dumnezeiesc mila lui Dumnezeu fata de om. Luminata cu lumina cuvântului Dumnezeiesc, întelegerea duhovniceasca ne învata sa ne purtam în amândoua împrejurarile în chip placut lui Dumnezeu si mântuitor pentru suflet. Ea ne învata ca e îngaduit sa cerem de la Dumnezeu vindecarea unei boli daca avem hotarârea nestramutata de a întrebuinta sanatatea si puterile redobândite în slujba lui Dumnezeu, nicidecum în slujba desertaciunii si pacatului. Alminteri, tamaduirea minunata va sluji doar spre mai mare osânda, va atrage mai mare pedeapsa vremelnica si vesnica. Despre lucrul acesta a dat marturie Domnul. Dupa ce l-a tamaduit pe slabanog, El i-a zis: „Iata, te-ai facut sanatos. De acum nu mai pacatui, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau” (Ioan V, 14). Neputincios e omul, lesne plecat spre pacat. Daca unii sfinti, care aveau darul haric al vindecarilor, care erau bogati în dreapta socotinta duhovniceasca, s-au supus caderii în pacat si au cazut, asta înseamna ca oamenii trupesti, care nu au o idee limpede cu privire la lucrurile duhovnicesti, cu atât mai lesne pot întrebuinta în chip rau darul lui Dumnezeu. Si multi l-au întrebuintat în chip rau! Dupa ce au primit în chip minunat vindecare de boala, ei nu au luat aminte la binefacerea Dumnezeiasca si la îndatorirea lor de a fi recunoscatori pentru binefacere, au început sa duca viata pacatoasa, au întors darul lui Dumnezeu spre vatamarea lor, s-au înstrainat de Dumnezeu, au pierdut mântuirea. Din aceasta pricina, vindecari minunate ale bolilor trupesti au loc rareori, desi cugetarea trupeasca le cinsteste foarte mult si le doreste foarte mult. „Cereti si nu primiti, spune Apostolul, fiindca rau cereti, ca întru patimile voastre sa cheltuiti” (Iacov IV, 3).

Întelegerea duhovniceasca ne învata ca bolile si celelalte necazuri pe care Dumnezeu le trimite oamenilor sunt trimise dintr-o deosebita milostivire Dumnezeiasca: precum doctoriile amare bolnavilor, si ele dau mântuirii noastre, vesnicei noastre fericiri, un ajutor cu mult mai de nadejde ca vindecarile minunate. Adeseori, foarte adeseori, boala este o binefacere mai mare decât tamaduirea, daca aceasta ar veni; boala este o binefacere atât de vitala încât îndepartarea ei prin vindecare ar însemna îndepartarea unui bine duhovnicesc cât se poate de mare, care nu sufera asemuire cu binele vremelnic adus de vindecarea bolii trupesti. Saracul, bolnavul Lazar, cel pomenit în Evanghelie, nu a fost vindecat de boala sa cea grea, nu a fost izbavit de saracie, s-a savârsit în acea stare în care s-a chinuit vreme îndelungata, însa pentru rabdarea sa a fost suit de îngeri în sânul lui Avraam (Luca XVI, 22). Sfânta Scriptura marturiseste pe toata întinderea sa ca Dumnezeu trimite feluritele necazuri, printre care si bolile trupesti, acelor oameni pe care îi iubeste (Evrei XII, 6 si în continuare). Sfânta Scriptura spune cu tarie ca toti sfintii lui Dumnezeu, pâna la unul, si-au savârsit calatoria pamânteasca pe calea cea îngusta si spinoasa, plina cu necazuri si lipsuri de tot felul (Evrei XII, 3). Întemeindu-se pe o astfel de conceptie despre necazuri, adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu s-au purtat în ce priveste necazurile care se abateau asupra lor cu cea mai mare întelepciune si lepadare de sine. Ei întâmpinau necazul, oricare ar fi fost el, ca pe un lucru de care erau vrednici, crezând din tot sufletul ca necazul nu ar fi venit de nu l-ar fi îngaduit Dreptul Judecator si Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuintelor celui cu pricina. La venirea necazului, primul lucru era constiinta ca sunt vrednici de el. Ei cautau si aflau totdeauna în sine pricina necazului. Dupa aceea, daca vedeau ca necazul îi împiedica sa placa lui Dumnezeu, se întorceau catre Dumnezeu cu rugaciune pentru izbavirea de necazuri, lasând împlinirea sau neîmplinirea cererii la voia lui Dumnezeu, nesocotind nicidecum drept corecta conceptia lor despre necaz. Aceasta nici nu putea fi corecta: judecata unui om, care este marginit, fie el si sfânt, nu cuprinde si nu vede toate pricinile necazului asa cum le cuprinde si le vede atoatevazatorul ochi al lui Dumnezeu, Care îngaduie sa vina necazuri asupra robilor Sai, asupra celor iubiti ai Sai. Sfântul Apostol Pavel de trei ori s-a întors catre Dumnezeu cu rugaciune ca îngerul satanei, care îl împiedica pe Apostol în raspândirea crestinismului, sa fie înlaturat. Pavel nu a fost ascultat: judecata lui Dumnezeu în aceasta privinta era alta decât cea a de Dumnezeu insuflatului Apostol (II Corinteni XII, 7-10).[…]

ea a de Dumnezeu insuflatului Apostol (II Corinteni XII, 7-10).[…] Atunci când trupul este sanatos, el e mai înclinat spre stârnirea unor fapte vrajmase lui Dumnezeu. Necazurile ne slujesc drept ajutor spre pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Sfintii Parinti, atunci când îi atingeau boli si alte necazuri, în primul rând se straduiau sa arate rabdare, atât cât depindea de ei: ei foloseau mustrarea de sine si osândirea de sine, silind prin ele inima sa rabde: ei îsi aduceau aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de muncile cele vesnice, de a caror amintire slabeste însemnatatea si simtirea necazurilor pamântesti (Matei X, 28-31); ei îsi înaltau gândul la Pronia lui Dumnezeu, îsi aminteau fagaduinta Fiului lui Dumnezeu de a ramâne totdeauna împreuna cu urmatorii Sai si de a-i pazi, prin aceasta îsi chemau inima la seninatate si barbatie (Matei XXVIII, 20); ei se sileau sa dea slava lui Dumnezeu si sa Îi multumeasca pentru necaz, se sileau sa îsi constientizeze pacatosenia, care cere pedeapsa pedagogica si învatare de minte din pricina dreptei judecati a lui Dumnezeu. Pe lânga propria osteneala dupa putinta de a dobândi rabdare, ei înmulteau rugaciunile osârdnice catre Dumnezeu pentru daruirea darului duhovnicesc, rabdarea harica, care este nedespartita de un alt dar duhovnicesc, smerenia harica, care împreuna cu cel dinainte slujeste drept chezasie nemincinoasa a mântuirii si fericirii vesnice.[…]
Cei ce tagaduiesc existenta duhurilor tagaduiesc totodata, negresit, si crestinismul. „Pentru aceasta s-a aratat Fiul lui Dumnezeu, spune Sfânta Scriptura, ca sa strice lucrurile diavolului, ca prin moarte sa surpe pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul” (I Ioan III, 8; Evrei II, 14). Daca nu exista duhuri cazute, înomenirea lui Dumnezeu nu are nici pricina, nici scop.
Existenta duhurilor ramâne un lucru obscur pentru cei care nu au studiat crestinismul ori l-au studiat superficial, dupa litera, în vreme ce Domnul Iisus Hristos a poruncit si rânduit sa fie învatat crestinismul dimpreuna cu propovaduirea lui si prin pazirea poruncilor evanghelice (Matei XXVIII, 19-20). Domnul a poruncit sa fie învatat crestinismul atât teoretic cât si practic, a unit aceste doua feluri de învatare cu o legatura de nerupt, a poruncit ca sa urmeze neaparat cunoasterii teoretice si cunoasterea practica. Fara cea de-a doua, prima nu are nici un pret în ochii lui Dumnezeu! Fara cea de-a doua, prima nu ne poate aduce nici un folos! (Matei VII, 21-23) Cea de-a doua slujeste drept dovada a nefatarniciei celei dintâi si e încununata de adumbrirea harului Dumnezeiesc (Ioan XIV, 21-24).

Tainele ce se descopera crestinilor necarturari ramân foarte ades ascunse barbatilor învatati care se multumesc numai cu învatarea academica a Teologiei, ca si cum aceasta ar fi una dintre stiintele omenesti. Si tocmai acest caracter a fost dat Teologiei în tot Apusul eterodox, atât papist cât si protestant. Din pricina neîndestulatoarei cunoasteri din cercare, în vremea noastra foarte anevoie ajungi sa auzi învatatura corecta si temeinica despre vederea duhurilor, învatatura atât de trebuincioasa fiecarui monah care doreste a se îndeletnici cu nevointa sufleteasca în tarâmul duhurilor, al duhurilor din care facem parte prin sufletul nostru si cu care va trebui sa împartim vesnica fericire sau muncile cele vesnice (Matei XXII, 30; XXV, 41).[…]
Duhurile rautatii poarta razboi împotriva omului cu o asemenea viclenie, ca gândurile si închipuirile aduse de ele sufletului se înfatiseaza ca si cum ar fi nascute din el însusi, nu de la duhul rau cel strain lui, care lucreaza cautând totodata sa se ascunda. Pentru a ne lupta cu vrajmasul, trebuie neaparat sa îl vedem. Fara vederea duhurilor, lupta cu ele nu îsi are loc: ea poate fi numai atragere a noastra de catre ele si supunere de robi fata de ele. Dupa ce am chemat în ajutorul saraciei mele de minte harul lui Dumnezeu, voi începe prin a vorbi despre vederea trupeasca a duhurilor, despre faptul ca ea nu este neaparat trebuincioasa si despre primejdiile ei, pentru a continua cu vederea duhovniceasca a duhurilor, cu necesitatea si folosul ei.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov
,,Despre vedenii, duhuri si minuni” Editura: Sofia Bucuresti 2000

CUVINTELE SFINTILOR

Despre conştiinţă - Sf. Ignatie Briancianinov

Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decât mintea. Este mai greu sa amagesti constiinta decât mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste îndelung. Constiinta este legea fireasca.

Constiinta l-a calauzit pe om pâna la Legea scrisa. Omenirea cazuta si-a însusit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos a împartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui. Învatatura lui Hristos, pecetluita de Sfântul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit-o pacatul (Evr. 10‚ 22). Dupa ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si înaltata de urmarea învataturii lui Hristos.

Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindca orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra constiintei, abatând-o de la lucrarea ei cea dreapta. Pacatele de buna voie întuneca, înabusa, adorm constiinta. Orice pacat necuratit prin pocainta lasa o întiparire vatamatoare în constiinta. Viata pacatoasa îndelungata, aleasa în chip liber, omoara oarecum. A omorî constiinta este, de fapt, cu neputinta. Ea îl va însoti pe om pâna la înfricosatul judet al lui Hristos: acolo îl va da în vileag pe cel ce nu a ascultat-o.

Dupa tâlcuirea Sfintilor Parinti, vrajmasul omului pomenit în Evanghelie (Mt. 5, 25) este constiinta. Întocmai: ea este un vrajmas, fiindca se împotriveste oricarei întreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem. Pastreaza pacea cu acest vrajmas pe calea ta catre cer, în vremea vietii pamântesti, ca sa nu te pârasca în vremea când se va hotarî soarta ta pentru vesnicie. Spune Scriptura: Mântuieste din rele sufletul, martorul credincios (Pilde 14, 26). Martorul credincios este constiinta nespurcata: ea izbaveste sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de gresale pâna a veni moartea si de muncile vesnice dupa moarte.

Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin învatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin plinirea lor. Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pâna si cele mai marunte. Nu fa silnicie vrajmasului tau, constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tânguie Proorocul, în numele Domnului, pentru cei ce îsi calca în picioare constiinta, ce îsi întind curse lorusi: „Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a început a merge dupa desertaciuni” (Osie 5, 11). Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit mereu. El e pazit atunci când omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.

Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica însemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare în picioare a constiintei. De la parutele fleacuri, de la pacate neînsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari. „Ce însemnatate are asta”. „Doar nu e un pacat mare!” „Ce, asta e pacat!?” „Asta nu e pacat !“. Astfel judeca cel nepasator fata de mântuirea sa atunci când se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu. Întemeindu-se pe astfel de judecati ne-întemeiate, el nu conteneste a calca în picioare constiinta sa. Taisul acesteia se toceste, lumina ei se înnegureaza; în suflet se revarsa întunericul si frigul nepasarii si nesimtirii. Nesimtirea devine în cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; adesea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, în vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei. Într-o astfel de stare de întunecare si nesimtire înfricosata, feluritele pacate intra slobod în suflet, tocmindu-si în el bârlog. Pacatele, învechindu-se în suflet, se preschimba în obiceiuri la fel de puternice ca si firea, iar câteodata si mai puternice decât ea. Obiceiurile pacatoase se numesc patimi. Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, în lanturile pacatului, intrând în robia lui. Cel care, trecând în chip statornic cu vederea înstiintarile constiintei, se lasa a cadea în robia pacatului, numai cu foarte mare osteneala, cu împreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, în însusiri ale firii.

Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si râvna de care esti în stare sa îti pazesti constiinta. Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toate poruncile dumnezeiesti, atât cele învederate tuturor, cât si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta. Pazeste-ti constiinta fata de aproapele: nu te multumi doar cu o purtare parut buna fata de aproapele! Sa ceri de la tine însuti ca sa fie multumita si constiinta ta de aceasta purtare. Ea va fi multumita atunci când nu doar faptele, ci si inima ta vor fi în privinta aproapelui asa cum porunceste Evanghelia. Pazeste-ti constiinta fata de lucruri, îndepartându-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepasare, amintindu-ti ca toate lucrurile de care te folosesti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului. Pazeste-ti constiinta fata de tine însuti. Nu uita ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca esti dator sa înfatisezi acest chip, întru curatie si sfintenie, lui Dumnezeu Însusi.

Vai, vai! Vai si amar va fi daca Domnul nu va recunoaste chipul Sau, nu va gasi în el nici o asemanare cu Sine. El va rosti înfricosata osânda: „Nu va cunosc pe voi” (Mt. 25, 12). Chipul netrebnicit va fi aruncat în vapaia nestinsa a gheenei. Nesfârsita bucurie va cuprinde acel suflet la care cautând Domnul, va recunoaste în el asemanarea cu Sine, va vedea în el frumusetea pe care El, în nesfârsita Sa bunatate, a împropriat-o lui atunci când l-a zidit, pe care a refacut-o si a înmultit-o atunci când l-a rascumparat, pe care i-a poruncit sa o pazeasca întreaga întru neprihanire prin îndepartarea de tot pacatul, prin pazirea tuturor poruncilor evanghelice. Netacutul, nepartinitorul paznic si aducator aminte al acestei îndepartari si paziri e constiinta. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov,
Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2)

CAND OMUL VREA SA DEVINA DUMNEZEU....

Eutanasia pasivă a devenit legală în Suedia

Eutanasierea se poate face numai dacă pacientul este conştient în momentul în care se face cererea şi înţelege consecinţele deciziei sale.

Întreruperea dispozitivului medical de menţinere în viaţă, la cererea pacientului, a devenit legală în Suedia, a anunţat Biroul Naţional pentru Sănătate.

Autorităţile medicale au pus capăt astfel unei perioade de vid juridic, permiţându-le medicilor să răspundă favorabil unei solicitări adresate de o femeie cu handicap care solicita dreptul de a muri.

"Un pacient care doreşte să întrerupă un tratament are acest drept. Singura condiţie este să înţeleagă informaţiile furnizate de medic şi să evalueze consecinţele deciziei sale", precizează comunicatul.

Decizia răspunde unei solicitări de clarificare adresată de Societatea suedeză pentru Medicină, dat fiind că existau două dispoziţii legale contradictorii.

"Este o decizie bună, foarte clară şi corespunzând exact cu ce vrem să ştim", afirmă Eva Nilsson Baagenholm, preşedintele Societăţii de medicină.

Decizia răspunde şi unei scrisori adresate de o femeie de 32 de ani, paralizată în totalitate şi conectată la un aparat de respirat de la vârsta de şase ani. Tânăra solicită să fie deconectată de la aparate.

"Nu vreau să mai sufăr mult timp, aparatul de respirare este singurul lucru care mă ţine în viaţă. Dorinţa mea clară este ca aparatul să fie oprit în timp ce dorm", scrie ea.

La aflarea deciziei Biroului Naţional, femeia a declarat că este foarte fericită şi se simte împăcată.

Biroul naţional a subliniat că medicii nu trebuie să administreze tratamente fără acordul pacienţilor şi trebuie să furnizeze somnifere sau morfină pentru a reduce durerea în momentul debranşării de la aparate.

OARE AU INCEPUT CAMPANIA DE CIPUIRE?

Imigrantilor ilegali trebuie sa li se implanteze microcipuri, ca la caini" - sustine un posibil candidat in Congresul SUA

Un doctor din Iowa care spera sa fie selectat de Partidul Republican drept candidat la alegerile din noiembrie in Congresul SUA a cerut ca imigrantilor ilegali sa le fie implantate microcipuri, astfel incat deplasarile lor sa poata fi monitorizare. Patrick Bertroche, care se lupta impreuna cu alti sase republicani sa fie ales drept candidat al partidului pentru Iowa, a declarat ca solutia pe care o propune in cazul imigrantilor ilegali este de "a-i prinde, de a le cere documentele, sa fim siguri ca stim unde sunt si unde se duc", transmite AFP.

"De fapt sustin sa le implantam microcipuri. Pot sa folosesc un microcip in cazul cainelui meu, ca sa aflu unde este. De ce nu pot implanta microcipuri la imigrantii ilegali?", a intrebat americanul. La o zi de la aceste declaratii, Bertroche a revenit si a precizat intr-un ziar din Iowa ca a facut acest comentariu ca "o critica a modului stupid si radical in care este construit discursul privitor la problema imigratiei" si ca nu a vrut sa compare imigrantii cu cainii.

Candidatul republican a lansat aceste declaratii dupa aparitia in Arizona a noii legi a imigratiei, care permite politiei din statul care are granita cu Mexic sa puna intrebari si sa retina orice persoana despre care crede ca este un imigrant ilegal. Noua lege a starnit o adevarata polemica in Statele Unite ale Americii. Secretarul pe probleme de Securitate Interna din SUA, Janet Napolitano, a declarat marti ca oficialii americani revizuiesc legea din Arizona, care a generat numeroase proteste, a fost calificata ca "gresita" de presedintele american Barack Obama si a fost catalogata ca "o discriminare rasiala de neacceptat" de presedintele mexican Felipe Calderon.
sursa: hotnews

Atitudinea crestina fata de reincarnare

Deoarece, in ultimul timp, am constatat ca toti mai multi dintre cei care se pretind crestini, au o credinta confuza, amestecand ideile crestinismului cu cele ale credintelor orientale si nemaistiind in ce sa creada si in ce nu, am considerat necesar sa postez acest articol despre reincarnare. As vrea sa subliniez ca, daca dorim sa fim crestini buni si sa dobandim mantuirea, trebuie sa urmam poruncile Mantuitorului si invatatura Sa, sa renuntam la orice forma de vrajitorie, ghicit, horoscop, sa renuntam la a mai crede in vise , vedenii, superstitii si orice alte influente oculte care ne altereaza adevarata credinta. Ce fel de crestin sunt, daca imi fac semnul crucii, spun Doamne-ajuta si apoi imi consult horoscopul , sa vad ce mi-au rezervat astrele astazi???
Danutza

Doctrina multimilenara, doctrina despre reincarnare sau transmigratia sufletului, numita si metempsihoza, este specifica experientei religioase indiene si sta la baza a patru religii orientale: hinduismul, jainismul, budhismul si sihismul.

Aceasta doctrina, numita samsara, nu poate fi inteleasa pe deplin fara a cunoaste doctrina karman - legea faptelor si fara a intelege starea de eliberare spre care se indreapta fiecare adept al religiilor amintite. Doctrinele despre karman si samsara sunt strans legate intre ele si sunt un leit-motiv specific oriental.

Colonizarea Indiei de catre englezi, incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea, a dus la cunoasterea textelor religioase indiene, care i-au fascinat pe europeni in secolul al XIX-lea. Asa au aparut scolile de traducatori ai textelor sacre indiene. Odata cu traducerea textelor sacre in limba engleza, germana si franceza s-a dezvoltat si interesul pentru descifrarea credintelor religioase si ideilor filosofico-religioase orientale. Astfel a devenit o moda discutia despre reincarnare, dar a starnit si interesul filosofilor europeni.

Patrunderea in secolul al XX-lea in Europa a sectelor de factura orientala, pe terenul pregatit prin cunoasterea doctrinelor orientale, de catre filologi, filosofi si istorici ai religiilor, a facut ca doctrina despre reincarnare sa dobandeasca noi valente si s-a mers pana acolo incat s-au cautat argumente pentru reincarnare si in Biblie. Asa s-a ajuns ca nenumarati crestini sa fie atrasi, si sa propage chiar, credinta in aceasta doctrina.

1. Trasaturile doctrinei despre transmigratia sufletelor

In India traditionala credinta in renasterile succesive apare ca ceva, intr-un fel, subinteles. Aceasta inseamna ca ea nu este niciodata rezultatul unui efort de gandire sau de cautare spirituala, ci se infatiseaza ca opusul unei atitudini imbratisate in mod constient si liber, cu titlu personal, de cineva anume.

Oamenii sunt crescuti in aceasta credinta cu care se obisnuiesc de la cea mai frageda varsta, asa incat ideea de a o pune la indoiala le ramane straina tot timpul vietii. De fapt, pentru ei, este vorba mai mult de o certitudine sensibila decat de un articol de credinta.

Hindusii, jainii, budhistii si sikhistii nu "cred" in transmigratie in felul in care crestinii cred in invierea cu trupul. Ei par sa aiba, in aceasta privinta, o adevarata perceptie, vie si intensa, in ciuda obscuritatii sale. Ei simt "greutatea" acumulata a vietilor anterioare apasandu-le pe umeri, dar nu vor cauta niciodata indicii, semne sau dovezi.

O alta trasatura a transmigratiei sufletelor este caracterul esential etic al mecanismului caruia i se supune. Este vorba despre legea karman. Karman, care denumea initial actul ritual, a ajuns sa fie aplicat oricarui comportament uman caracterizat in functie de bine sau de rau, mai exact, in functie de supunerea sau nesupunerea fata de o ordine dreapta a lucrurilor - dharma.

Cum exista o legatura certa intre ierarhia conditiilor sociale si cea a satisfactiilor pe care fiintele umane le pot astepta de la existenta, principiul karman se va exprima, in primul rand, prin renasteri mai mult sau mai putin nobile ori mai mult sau mai putin josnice, in functie de calitatea etica globala a faptelor si actelor savarsite pe parcursul vietii sau vietilor anterioare.

E de la sine inteles ca un asemenea principiu inabusa din fasa orice protest sau revendicare sociala si contribuie din plin la intarirea ordinii castelor in hinduism. In plus, eliminand disputa cu privire la "cel ce sufera pe drept", acest principiu ii impiedica pe indieni sa-si puna spinoasa problema a raului, care-i pune in dificultate pe europeni.

Trebuie avut in vedere ca doctrina samsara nu se refera numai la fiintele vii, ci ea se extinde la dimensiunile intregului cosmos, pe o imensa "scara" a "fiintelor", omenirea reprezentand doar sectorul mijlociu.

Deasupra omenirii se gasesc nenumarate fiinte superioare, adica multimea fara de numar a demonilor, geniilor, zeilor si zeitelor, care formeaza panteonul mitologiei hinduse. Dedesubtul omenirii se afla animalele, plantele si mineralele. In functie de propriul karman este posibil sa te inalti la nivelul zeilor sau sa cazi in mizeria si anonimatul creaturilor celor mai neinsemnate.

Natura umana este singura dintre naturile reincarnate in care sufletele pot actiona pentru a-si alege viitorul intr-un sens sau altul. "Deasupra omenirii" zeii sunt prea cufundati in placerile paradisiace pentru a-si dori sa-si transforme destinul, "dedesubtul omenirii" fiintele sunt prea indobitocite pentru a mai putea deosebi binele de rau. Prin urmare, omul isi poate imbunatati soarta in renasterea viitoare, daca isi indeplineste cu grija propria dharma pe parcursul acestei vieti.

Scopul principal este atingerea starii de eliberare, adica starii care a depasit karman si samsara, o stare transcendenta, imposibil de imaginat, care nu poate fi exprimata decat in termeni negativi: incetarea definitiva a ciclului nesfarsit de renasteri. Faima celor care se retrag din lume (precum yogi, rsi, sadhu) este strict legata de atitudinea esentialmente negativa pe care acestia o imbratiseaza in ceea ce priveste transmigratia.

2. Inceputurile doctrinei despre transmigratia sufletelor

Desi, din Upanisade, se intelege ca doctrina despre transmigratia sufletelor ar fi existat din timpul Vedelor, in nici un text vedic nu este atestata clar. Exista doar texte vedice care sunt luate in considerare ca texte ce ar avansa ideea transmigratiei.

Astfel avem:

1. Rg-Veda 4.26.1: "Cunoscand acestea Vamadeva a inceput: Eu am fost Manu si Surya". Vamadeva este numele unui rsi caruia i se atribuia majoritatea imnelor din cartea a patra din Rg-Veda. In contextul originar, cuvintele apartin zeului Indra, care isi afirma conditia de cosmocrator. In virtutea unei viziuni inspirate, Vamadeva s-ar fi cunoscut pe sine ca Brahman si, astfel, ca Brahman, a putut vedea nasterile anterioare ca Manu si Surya.

2. Rg-Veda 4.27.1: "In trupul mamei inca zabovind, am cunoscut toate nasterile acestor zei, care ma tineau prins intr-o suta de fortarete de fier. Dar ca un soim, in zbor iute, am fugit de acolo". Dupa traditia indiana este vorba mai intai de o nastere in calitate de copil, o nastere prin educatie si urmeaza o a treia nastere dupa moarte. Citatul acesta poate avea un sens, in contextul exprimat mai sus, daca prin soim se intelege sufletul, iar prin fortarete de fier corpurile strabatute de el.

Studiate cu atentie, in contextul imnelor din Rg-Veda, cele doua citate nu au nimic de a face cu doctrina transmigratiei. In primul, Indra isi lauda puterea magica, care-i permite sa ia tot felul de forme, in cel de-al doilea inteleptul Soma povesteste cum coboara pe pamant ca soim sau purtat de soim.

Imnurile vedice propaga o continuare a vietii printre zei, sub indrumarea lui Yama, pentru cei buni, si o calatorie in adancimea obscura pentru cei rai. Yama este primul om care a gasit calea spre inaltimile luminoase ale zeilor si a devenit un print in tara preafericitilor, petrecand cu zeii.

Prin urmare, nu putem vorbi despre transmigratia sufletului inainte de Upanisade.

Daca in textele Brahmanas se afla premisele recompenselor si pedepselor in lumea de dincolo, in locul reprezentarilor vedice despre o fericire nediferentiata, in Upanisade gasim texte care afirma clar doctrina samsara.

Textul de inceput al doctrinei samsara se gaseste in Brhadaranyaka-Upanisad 6.2.1-16 si este repetat, cu mici modificari, in Chandogya-Upanisad 5.3.1-10.10. Redam textul in rezumat:

"Stii cum se duc, pierind, fiintele pe cai deosebite? Stii cum se inapoiaza in alta lume? Stii cum de nu se umple lumea cealalta atat de multi fiind cei care pier necontenit? Stii, insa, dupa al catelea prinos apele, prinzand glas omenesc, se scoala si vorbesc? Stii insa intrarea pe drumul care duce la zei sau pe cel care duce la strabuni, in urma caror fapte se intra pe drumul care duce la zei sau pe cel care duce la strabuni?" (6.2.1-2)

"Cei care stiu astfel si acestia care, in padure, mediteaza la credinta si adevar (satya), trec in flacara. Din flacara in zi, din zi in luna crescatoare, din luna crescatoare in cele sase luni cat merge soarele spre miazanoapte, din lunile acestea in lumea zeilor, din lumea zeilor in soare si din soare in preajma fulgerului. Intampinandu-i un om (purusa) care-i faptura gandului (manas) ii calauzeste pe cei din preajma fulgerului pana la lumile lui Brahman. In lumile lui Brahman ei locuiesc dincolo de departari. Pentru ei nu exista intoarcere inapoi. Iar cei care cuceresc lumile prin sacrificiu, pomeniri si asceza (tapas), trec in fum. Din fum in noapte, din noapte in luna descrescatoare, din luna descrescatoare in cele sase luni cat merge soarele spre miazazi din lumile acestea in lumea strabunilor si din lumea strabunilor in luna. Ajungand in luna ei se prefac in hrana. Iar acolo, intocmai ca pe regele Soma, ii mananca zeii si pe ei. Cand ispravesc si cu aceasta, atunci intra de-a dreptul in spatiu. Din spatiu in aer (vayu), din aer in ploaie si din ploaie in pamant. Ajungand in pamant, ei se prefac in hrana. Sunt inca o data adusi drept ofranda in focul omului (purusa). Dupa aceea se nasc in focul femeii. Reinaltandu-se catre lumi, ei urmeaza mai departe aceeasi rotire. Iar cei care nu stiu aceste doua drumuri devin gaze, fluturi si neamul celor ce musca " (6.2.15-16).

Textul sustine o dubla recompensa: o data prin rasplata si pedeapsa in lumea de dincolo, apoi, inca o data prin renastere pe pamant.

Pentru a intelege mai bine inceputul doctrinei samsar a e nevoie sa revenim si la textul din Brhadaranyaka-Upanisad 3.2.13-14:

"Yajnavalkya - a spus el - cand glasul (vac) omului mort patrunde in foc, suflul (Prana) in aer, ochiul in soare, gandul (manas) in luna, urechea in zari, trupul in pamant, sinele (atman) in spatiu, parul de pe trup in ierburi, parul de pe cap in copaci, iar sangele si samanta coboara in ape, ce se intampla atunci cu omul? Aceasta o vom sti numai noi, dar nu aici in fata lumii. Departandu-se cei doi au stat de vorba. De-au grait despre ceva, numai despre fapta (kartnan) au grait; si de-au preamarit ceva, numai fapta aupreamarit-o. Intr-adevar devii bun prin fapta buna si rau prin cea rea".

Comparand textul acesta cu textul din Brhadaranyaka-Upanisad 4.4.5-6, avem o imagine completa a recompensei si pedepsei eliberarii si transmigratiei: "Omul (purusa) este rodul dorintei; precum ii este dorinta, astfel ii este si stradania; precum ii este stradania, astfel si fapta cefaptuieste; fapta cefaptuieste este si cea din care se infrupta".

Prin urmare, pe fundalul unor corespondete intre om si cosmos, in spiritul explicarii Brahmanelor, Yajnavalkya formuleaza teoria actului (faptei) ca determinant al conditiei intr-o existenta viitoare, subliniind caracterul esoteric al acestei teorii. In felul acesta sufletul se leapada de trup si isi faureste o forma mai noua, mai frumoasa:

"Precum o mestera in broderii, plasand firele de la o broderie, coase o alta forma mai noua si mai frumoasa, tot astfel sinele (atman), lepadandu-se de trup si alungand nestiinta isi faureste o alta forma mai noua si mai frumoasa, de strabun, de Gandharva, de zeu, de Prajapati, de Brahman sau de alte fiinte".

Asadar, invatatura Yajnavalkya cuprinde o simpla recompensa prin renastere in lumea empirica, recompensa prin transmigratia sufletului.

3. Temeiurile doctrinei despre transmigratia sufletelor

Daca in Upanisade doctrina despre transmigratia sufletelor apare ca o taina, ca ceva nou ce nu trebuie profanat, in textele ulterioare ea va fi cunoscuta prin scolile hinduse, jaine si budhiste ale vremii, insa totdeauna strans legata de doctrina karman. Un text concludent in acest sens avem in Katha-Upanisad 5.7: "In pantecele mamei intra unul, incarnandu-se intr-un trup, altul se duce intr-o planta, fiecare dupa fapta, fiecare dupa stiinta".

Scolile hinduse clasice care s-au preocupat de dezvoltarea doctrinei samsara, in legatura cu doctrina privind starea de eliberare, au fost Samkhya si Vedanta.

Scoala Samkhya propaga eliberarea prin cunoasterea metafizica, sprijinindu-se pe realitatea cunoasterii ultime. Prakrti e antrenata instinctiv in slujirea lui purusa si activeaza pentru eliberarea lui. Intelectul (budhi) fiind cea mai perfecta manifestare a lui prakrti ajuta, prin posibilitatile lui dinamice, la procesul eliberarii.

Cand apare acea "desteptare"prin "intelegerea de sine", intelectul si toate celelalte elemente psihice, care au fost fals atribuite lui purusa, se retrag, se desprind de purusa si reintra in prakrti. In cazul "nedesteptarii" sufletul se reincarneaza. Venirea in fiinta a oricaruia si intrarea in samsara este insotita de avidya -necunoasterea adevaratei realitati.

Pentru a elimina ciclul renasterilor, Samkhya-Yoga recomanda meditatia pana la realizarea suprema, adica eliberarea de existenta. Atat timp cat este pastrat nucleul central al existentei, orice realizare cade sub incidenta placut-neplacut ramanand sub domeniul durerii si al renasterilor. Samsara este vazuta ca o sclavie fata de propria minte. Daca la incetarea vietii prezente mai exista inca reziduuri karman (karmasaya), exista inca destin, iar acesta determina reincarnarea, nasterea in samsara.

Scoala Vedanta admite o evolutie gradata a fiecarui suflet, care e potential divin si care creste trecand prin diferite vieti si forme de viata variate, intotdeauna culegand rezultatele faptelor proprii pana se castiga perfectiunea. Seria de vieti este determinata de karman:

"Dupa cum olarul formeaza tot ce vrea dintr-un bulgare de lut, tot astfel omul are parte numai de acea soarta pe care si-a pregatit-o singur pin fapta sa. Dupa cum lumina si umbra sunt vesnic legate strans una de alta, tot asa e strans legata si fapta de faptuitor prin tot ce a savarsit el singur".

De aceea sufletul trebuie sa treaca prin nenumarate corpuri, calatorind mereu prin forme superioare sau inferioare, potrivit faptelor. Sufletul are de suportat numai urmarile propriilor sale fapte. El este purtat pe oceanul de renasteri in voia unei puteri pe care el singur a pus-o in miscare, dar impotriva careia nu se mai poate lupta, fiindca actiunea acestei puteri atarna de faptele savarsite in trecut. Pe acestea sufletul nu le poate schimba.

Bhagavad-Gita, desi incearca rezolvarea realista si pragmatica a doctrinei karman, ce perpetueaza transmigratia, prin karman-yoga, arata ca faptele sunt necesare pentru ca sunt efecte ale existentei empirice. Insa solutia eliberarii prin dezinteres fata de rodul faptei dezvaluie o nesiguranta in evaluarea doctrinei. Desi se cer fapte dezinteresate, Bhagavad-Gita nu arata mijloacele prin care se pot rupe lanturile karman. Singura solutie ramane yoga: "Oamenii care nu cred in aceasta lege (yoga) reiau calea mortii si a renasterii (samsara)".

Dupa doctrina jaina, karman e o materie fina si fluida care determina transmigratia pana la eliberare. Starea de eliberare poate fi atinsa prin respectarea celor cinci principii morale - ahimsa, satya, brahmacarya, aparigraha - si prin meditatia yoga.

Invatatura despre samsara are o insemnatate deosebita si in buddhism si este legata de doctma dukkha (suferinta) si karman. Datorita existentei renasterilor dupa moarte, dukkha si efectele sale complementare nu se limiteaza la viata prezenta, ci continua si dincolo de moarte. De aceea sfaturile pe care le-a dat Budha pentru a pune capat suferintei si cauzelor ei sunt menite sa opreasca fluxul viitoarelor renasteri. A cunoaste "mecanismul" renasterilor este un lucru necesar.

Discipolul buddhist, progresand in ceea ce priveste capacitatile sale interioare spre starea de arhat, va capata "cele trei cunoasteri", intre care primele doua au legatura cu renasterea: cunoasterea care ne permite sa constatam ca oamenii mor si renasc mereu si cunoasterea care va permite aducerea aminte de vietile anterioare.

Renasterea, in buddhism, se bazeaza simultan pe samsara si pe doctrina anatman, care neaga categoric existenta unui sine permanent transmigrant dintr-o viata in alta. Contrar unor invatatori contemporani cu Buddha, ciclul renasterilor nu inseamna nici purificare, nici progres spre starea de eliberare, ci renasterea reprezinta un mare risc si de aceea trebuie sa se urmareasca cat mai curand atingerea starii de eliberare (nirvana), adica incetarea lui dukkha.

Sikhismul, propagand supunerea persoanei umane fata de divinitate, considera ca existenta pamanteasca a omului este supusa ciclului samsara determinat de karman si de avidya - necunoasterea propriei sale identitati.

Atat timp cat omul crede in existenta personala, separata de divinitate, identificandu-se cu elementele tranzitorii ale trupului si ale materiei si, in virtutea acestei constiinte, savarseste fapte, el se afla in necunoastere si e supus reincarnarii. Pentru a depasi aceasta stare trebuie sa ajunga la cunoasterea divinitatii si la cunoasterea adevaratei sale identitati. La cunoasterea divinitatii nu se ajunge numai prin efort propriu, ci e darul divinitatii, al carei nume trebuie sa-l repete la nesfarsit.

4. Semnificatia filosofica a doctrinei samsara

Intrebarea de la care porneste doctrina samsara este: "Ce se alege din om dupa moarte?". Conform acestei doctrine omul este vazut ca o planta care se naste, se dezvolta si moare, dar nu complet. Dupa cum dintr-o planta ramane samanta, tot asa, dupa moartea omului, raman faptele ca o samanta, care, semanate din nou in imperiul ignorantei, produc o noua existenta. Fiecare curs al unei vieti, este, pe de o parte, cu toate faptele si suferintele sale, urmarea inevitabila a faptelor dintr-o nastere aneterioara si, pe de alta parte, conditioneaza, prin faptele din acest curs al vietii, o viata imediat urmatoare.

Intrebarea centrala privind temeiul transmigratiei este: daca sufletul individual (atman), pe langa cel suprem, este o pura aparenta, cum de ajunge eliberatul, preafericitul suflet suprem sa asume aceasta aparenta si, ca suflet individual, abatut de la adevarata sa esenta, sa devina legat, sa rataceasca si sa sufere? Raspunsurile date de Upanisade nu sunt hotarate.

In Prasna-Upanisad se da raspuns la intrebarea de unde apare sufletul individual si cum intra el in trup: "Din Atman (sufletul suprem) ia fiinta Prana (sufletul individual); ca umbra de la om, tot asa se intinde acesta din urma de la el. Iar el intra in acest trup".

Un alt raspuns ni se da in Maitrayana-Upanisad, folosindu-se terminologia ce domina in dotrina Samkhya: "Atman-ul nemuritor continua sa existe preum picatura de apa pe floarea de lotus. Acest Atman este coplesit totusi de gunas ale lui Prakrti. Datorita acestei coplesiri el ajunge la o stare de ameteala incat el nu-l mai recunoaste pe sublimul, sacrul creator aflat in el insusi, ci, antrenat de curentul gunas si pangarit, el devine nestatornic, sovaielnic, frant, jinduitor, lipsit de concentrare, si, decaland in iluzie, el isi inchipuie "eu sunt acesta" si se leaga pe sine insusi prin sine insusi, precum o pasare in plasa".

Eliberarea lui atman din corp este comparata cu o pasare migratoare (hamsa) sau cu o roata. Ca si o pasare migratoare, atman "zboara" din corp in corp fara sa se stabileasca definitiv intr-un loc: "Prana trage inainte sprijinindu-sepe Apana, iar Apana trage inapoi spijinindu-se pe Prana; asa cum pasarea trage firul cu care este legata, sufletul trage inainte, dar este adus inapoi cu acelasi fir".

Roata, cu paletele sale ca forme de existenta, se invarte continuu sub caderea apei, pana cand intervine ceva sa opreasca apa: "Copilul apuca sanul mamei si este fericit: este acelasi san care l-a hranit intr-o viata anterioara; cea care a fost mama este acum sotie, iar sotia, maine, va fi la randu-i mama; cel ce a fost tata este astazi fiu, si fiul, maine, va fi tata, va fi tata la randu-i; astfel, printr-o greseala a samsarei, oamenii sunt ca intr-o roata hidraulica".

Eliberarea nu trebuie privita ca o devenire intru ceva, ce mai inainte nu era. Mai intai, deoarece in cercul fenomenelor metafizice, caruia ii apartine eliberarea, nu exista absolut nici o devenire, ci numai o fiinta.

Cauzalitatea stapaneste tot finitul fara exceptie, insa nu ceea ce se afla deasupra sau, precum eliberarea, conduce deasupra. Dar, tocmai din acest motiv eliberarea nu poate fi o devenire a ceea ce nu exista mai inainte, caci atunci n-ar putea fi suma tuturor celor mai bune. Caci tot devenitul este trecator: ceea ce din nimic a devenit ceva, poate sa se intoarca din acel ceva in nimicul sau; ceea ce a inaltat valul acesta il poate inghiti din nou.

Asadar, eliberarea nu este o geneza propriu-zisa, ci numai constientizarea a ceva prezent dintotdeauna, insa pana atunci ascuns noua. Eliberarea nu este efectuata prin recunoasterea lui atman, ci ea consta in aceasta recunoastere. Ea nu este o urmare a faptului de a-l sti pe atman, ci a-l sti pe atman este deja cu totul si pe deplin eliberarea. Cine se stie pe sine ca atman, ca principiu al tuturor lucrurilor, acela este tocmai prin aceasta liber de orice dorinta, caci el stie totul in sine, nimic in afara de sine, ca inca el ar mai putea dori.

Credinta in trecerea sufletului dupa moarte nu numai intr-o alta lume, dar si in alte corpuri umane din aceasta lume, nu este neobisnuita si a avut, in mod evident, o origine independenta in diferite tari si in diferite epoci. Diverse triburi de indieni nord-americani credeau ca sufletul care anima trupul unui copil este sufletul unei persoane decedate. Se stie ca unii dintre sclavii negri, trecuti peste ocean, s-au sinucis ca sa poata trai din nou pe pamantul lor natal. Aborigenii din Australia socotesc ca oamenii albi sunt numele sau fantomele propriilor lor morti.

Cezar a relatat ca druizii insuflau convingerea ca "sufletul nu piere, ci, dupa moarte trece dintr-un corp in altul; dupa ei, aceasta credinta e un foarte bun stimulent pentru curaj, deoarece inlatura teama de moarte".

Grecii au fost singurii in Europa care, in antichitate, au propagat doctrina transmigratiei prin orfici sipithagoreici.

Pentru orfici sufletul era o esenta divina incuiata in trup ca intr-o inchisoare. Aceasta esenta supravietuieste mortii trupesti si primeste rasplata in viata de dupa moarte in functie de comportarea pamanteasca, dar se reincarneaza mai tarziu intr-un corp uman sau animal pentru a continua ceea ce anumite documente orfice numesc "roata" sau "ciclul".

Scopul final al vietii umane este eliberarea din acest ciclu obositor al reincarnarilor si realizarea statutului divin. Reincarnarile succesive sunt vazute ca o perioada de purificare, iar pamantenii pot scurta aceasta perioada ducand o viata "orfica". Ideea aceasta, ca trupul este materie rea, iar sufletul este incarcerat in trup au sustinut-o gnosticii si maniheii.

Pithagoreicii propagau doctrina despre transmigratia sufletului inca pornind de la intemeietorul scolii. Se crede ca Pithagora propaga urmatoarele invataturi: "Intai, ca sufletul este nemuritor si ca se preface in alte feluri de vietuitoare; apoi, ca tot ce intr-o existenta se naste potrivit unor perioade ciclice si ca nimic nu este cu totul nou; iarasi, cape toate fapturile insufletite trebuie sa le consideram fiinte pe care le uneste inrudirea".

Platon s-a exprimat in felul urmator: "Sufletul omului este nemuritor, uneori el paraseste viata, noi zicem "moare", alteori se reintoarce la ea, niciodata insa nu piere. Asadar nu exista lucru pe care sufletul sa nu-l fi invatat, pentru ca este nemuritor si de mai multe ori nascut".

Privite cu atentie aceste doctrine, vedem ca nici viziune lui Pithagora, nici a lui Platon despre transmigratie nu sunt comune cu doctrina indiana. Ele sunt doar conceptii filosofice, nu doctrina acceptata de toti oamenii.

Literatura evreiasca esoterica a acceptat metempsihoza. Filon din Alexandria, cel mai important reprezentant al iudaismului elenistic, este de acord cu aceasta doctrina. Pentru el scopul vietii umane era incercarea de a se elibera din trupul simturilor pentru a facilita intoarcerea sufletului la conditia sa originara divina.

Kabbalah este destul de clara in sustinerea doctrinei despre metempsihoza, fiind considerata ca o pedeapsa pentru pacatele existentelor anterioare. Scrierile kabbalistice tarzii au extins renasterile viitoare si in lumea animalelor, plantelor, pietrelor si metalelor.

5. Impactul doctrinei despre transmigratia sufletelor asupra lumii contemporane

Am observat ca forma de existenta, dupa renasterea survenita in urma mortii, nu tine de hazard. Actionand legea karman in procesul reincarnarii, bilantul pozitiv sau negativ intre faptele unei fiinte decide, la sfarsitul vietii sale, felul si calitatea formei sale ulterioare de existenta.

Fiecare karman din existenta actuala reprezinta consecinta sau efectul unui karman din existentele anterioare. Prin urmare, existenta actuala este rezultatul faptelor savarsite anterior, iar existenta posteripara va fi determinata de faptele din forma de existenta actuala. Toate actiunile si faptele il urmaresc pe om in mod inevitabil.

Legea karman reprezinta, pentru lumea orientala, principiul dreptatii practicate si aplicate in relatiile umane. In Europa, legea karman a fost inteleasa ocazional deterministic, in sensul ca fiintei reincarnate pe baza vechilor fapte ii este predeterminat inclusiv modul de a gandi, deci nu mai dispune de nici o libertate de viata si de actiune.

Faptele si intentiile stabilesc sfera reincarnarii, mediul de viata, aspectul fizic si aptitudinile mentale ale fiintei care se va reincarna, dar nu gandirea si activitatea acesteia. in limitele caracterului sau, fiecare are libertatea de a alege el insusi intentiile care stabilesc viitorul lui prin karman.

Fiecare isi stapaneste propriul viitor, chiar daca spatiul de decizie, conditionat de sfera de existenta in care traieste, este mai departe, mai amplu sau mai restrans. Altfel oamenii s-ar simti drept victime ale unui arbitrar ingrozitor.

Radacina dorintei si a faptelor este avidya - ignoranta, adica necunoasterea adevaratei realitati. Astfel, karman este rezultatul direct al ignorantei. Pentru a intrerupe lantul samsara, omul trebuie sa inceapa in primul rand prin a inlatura starea de ignoranta fiintiala.

Odata cu inlaturarea ignorantei se va da lovitura de gratie si legii karman, caci, prin descoperirea cunoasterii adevarate, individualitatea omului este ridicata spre infinit. Mai precis, individualitatea isi descopera natura infinita. Nu se poate vorbi de nici un progres moral, ci de o cunoastere ontologica.

De aceea in religiile orientale, si mai ales in hinduism, problema fundamentala nu e cum sa se castige mantuirea, ci cum sa se realizeze cunoasterea suprema, care este eliberarea din lantul transmigrarii.

Lumea zilelor noastre, avand la dispozitie o multitudine de forme de informatie, precum si o multitudine de conceptii privind viata si moartea, a ajuns intr-un impas in ceea ce priveste acceptarea sau nu a unei doctrine sau opinii doctrinare ori filosofice. Daca unii considera metempsihoza doar o doctrina filosofica, altii o accepta ca si credinta. Ea este acceptata ca si credinta mai ales de adeptii sectelor de factura orientala.

In realitate, in Europa si America, unde domina crestinismul, metempsihoza pune accent asupra existentei fizice a omenirii pe pamant si micsoreaza importanta naturii sale spirituale primare. Apusenii vad in oameni o specie dotata cu darul unui suflet indivizibil, indestructibil, rational, care poate sa se gandeasca la misterele ascunse ale Universului, poate construi civilizatii si poate ajunge sa-si cunoasca Creatorul.

Toate celelalte forme de viata sunt considerate ca fiind lipsite de asemenea capacitati. Se sutine chiar ca nu exista dovezi istorice care sa sugereze ca respectivele carateristici specific umane ar fi migrat vreodata in alta forma de viata. Daca se sesizeaza o simpatie pentru doctrinele orientale sau pentru reincarnare, aceasta este datoria crizei de spiritualitate din Apus, unde, in librariile din marile metropole, cartile privind cresinismul se afla intr-un raft, in egala masura si la fel ca si cel ce prezinta literatura beletristica, texte despre religiile orientale, islam, tarot, astrologie, kabballah, esoterism, parapsihologic

Cert este ca, curentele esoterice occidentale moderne sunt in totala opozitie cu conceptiile hinduse si budhiste si chiar foarte departe de ele. Diferentele culturale sunt evidente, nu mai vorbim de cele informationale. insa, in mometul in care apuseanul isi da seama de caracteristicile pe care le comporta reincarnarea in Orient si marele numar de oameni care cred in ea, el ramane neputincios.

6. Atitudinea crestina fata de transmigratia sufletelor sau reincarnare

Doctrina despre reincarnare nu este compatibila cu crestinismul. Si, aceasta, deoarece submineaza toata structura de baza a religiei crestine, care pune accent pe nemurirea sufletului si pe o rasplata dreapta, dupa o judecata dreapta, conform faptelor savarsite.

Reincarnarea anuleaza actiunea creatoare a lui Dumnezeu asupra creaturilor Sale, actiune pornita din iubire fata de creaturi, mai ales fata de creatura rationala.

Reincarnarea anuleaza opera mantuitoare a lui Hristos, savarsita din iubire deplina fata de creatura rationala, indemnata sa iubeasca la fel pe Dumnezeu cum Dumnezeu il iubeste pe om. Jertfa mantuitoare a lui Hristos devine nesatisfacatoare si fara relevanta. Ea nu mai este decat, cel mult, un accident al istoriei. In acest caz totul se reduce la o varianta hhakti, inclusiv crestinismul ca religie.

Reincarnarea il face pe Dumnezeu pasibil fata de suferinta omului, aruncandu-l pe om intr-o stare de deznadejde, iar pe Dumnezeu il situeaza intr-o transcendenta absoluta. Or, se cunoaste faptul ca, indiferent de starea sau dificultatea prin care trece, crestinul se afla sub ocrotirea si vrerea lui Dumnezeu.

Reincarnarea anuleaza legile naturale date de Dumnezeu pentru ordinea creatiei. Crestinismul nu are nevoie de legea karman, ca legiuitor cosmic impersonal, deoarece legea lasata de Dumnezeu e conforma cu putinta omului de a o implini prin vointa sa.

Reincarnarea anuleaza preceptele moralei crestine si notiunea de pacat. Actiunea total detasata de roadele ei, asa cum este propagata de Bhagavad-Gita, este doar cel mai inalt nivel moral pe care-l permite karman si samsara. in felul acesta trebuie privite detasat pacatele ca minciuna, hotia, crima etc, care nu sunt decat rasplata unor datorii din vietile anterioare, ale celor care le cad victime. Pedepsirea lor de catre societate complica mai mult situatia sub implacabila lege karman. E greu de crezut ca sub o astfel de lege omul ar deveni mai bun, mai activ, mai respectuos, mai iubitor de Dumnezeu.

Mai nou, in favoarea reincarnarii se cauta si texte ale Sfintei Scripturi scoase din context si incarcate de misticism orienal de catre cei interesati in a apropia crestinismul de religiile orientale. Ne permitem, pentru informarea crestinilor traitori in Dumnezeu, sa le amintim:

a. Matei 11, 13-14: "Caci toti proorocii si legea au proorocit pana la Ioan. Si, daca voiti sa intelegeti, el este Ilie, care va sa vina".

Fara o aprofundare a invataturii Mantuitorului, ar parea ca Ioan Botezatorul ar fi fost reincarnarea lui Ilie. Dar cu o cercetare atenta si obiectiva ne dam seama de zadarnicia acestei afirmatii.

Vechiul Testament contine texte care-l arata pe sfantul Ioan Botezatorul ca inaintemergator al Mantuitorului: "Iata, Eu trimit pe ingerul Meu si va gati calea inaintea fetei Mele si va veni indata in templul Sau Domnul pe Care il cautati si ingerul legamantului pe Care voi il doriti. Iata ca Eu va trimit pe Ilie proorocul, inainte de a veni ziua Domnului cea mare si infricosatoare; El va intoarce inima parintilor catre fii si inima fiilor catre parintii lor, ca sa nu vin sa lovesc tara cu blestem" (Maleahi 3, 1; 23-24); (cf. Matei 11,1; Marcu 1, 2; Luca 1, 17; Luca 1, 76; Luca 7, 27; Ioan 1, 6; Ioan 3, 28).

In Noul Testament se arata ca, atunci cand sfantul Ioan Botezatorul si-a inceput activitatea, invatatorii de lege si fariseii din Ierusalim au cerut acestuia sa-si dezvaluie identitatea: "Si ei l-au intrebat: Dar cine esti? Esti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Esti tu Proorocul? Si a raspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine esti? Ca sa dam raspuns celor care ne-au trimis. Ce spui tu despre tine insuti? El a zis: Eu sunt glasul celui care striga in pustiu: "Indreptati calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul" (Ioan 1, 21-23).

Prin urmare este clar ca Ilie este o persoana, Ioan Botezatorul o alta persoana, care nu se confunda una cu alta. Ca exista o asemanare in misiunea profetica a celor doi, este altceva. Si Ilie si Ioan au avut de infruntat prigoana din partea casei regale pe care au mustrat-o datorita nelegiuirilor savarsite. Si Ilie si Ioan au activat intr-un moment de criza a poporului evreu. Si Ilie si Ioan erau trimisii lui Dumnezeu pentru a indrepta poporul evreu spre calea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov. Expresia "cu duhul si cu puterea lui Ilie" tocmai acestea le exprima si nu faptul ca Ioan ar fi reincarnarea lui Ilie.

Aceasta afirmatie este contrazisa si de sensul textului de la 4 Regi 2, 11 care spune ca Ilie "a fost ridicat" in vartej de vant la cer, nici macar n-a murit. Or, reincarnarea presupune moartea.

b. Ioan 3, 3: "De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu", ii spunea Mantuitorul lui Nicodim. Unele traduceri folosesc urmatoarea expresie: "de nu se va naste cineva din nou". In felul acesta textul scos din context ar afirma reincarnarea.

Intrebarea pusa de Nicodim arata clar ca el a inteles o renastere fizica, pe care Mantuitorul o infirma categoric, vorbind de o renastere spirituala, "de sus", in aceasta viata. Explicatia profetiei sarpelui de arama din timpul lui Moise (Ioan 3, 13-16) arata clar necesitatea renasterii spirituale a omului si izbavirea lui din robia pacatului.

c. Ioan 9, 2: "Si ucenicii lui l-au intrebat zicand: Invatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?".

Intrebarea pusa de apostoli vadeste o nestiinta si o limitare a lor la traditia iudaica, care considera ca urmasii sufera din cauza parintilor lor (cf. Ieremia 31, 29), dar nicidecum o posibila marturie a reincarnarii.

Daca Mantuitorul ar fi acceptat chiar intrebarea ucenicilor Sai nu s-ar putea afirma ca ar fi adeptul unei astfel de doctrine. insa textul este foarte clar: "Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrurile lui Dumnezeu" (Ioan 9, 3). Ca dovada a iubirii Sale fata de om si.a dumnezeirii Sale il vindeca pe orbul din nastere (Ioan 9, 6-7).

d. Iacov 3, 6: "Limba isi are locul ei intre madularele noastre, dar spurca tot trupul si arunca in foc cursul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei". Unele traduceri folosesc expresia "roata vietii" in loc de "cursul vietii", ceea ce ne duce la "roata dhamma" din budhism, adica roata ciclului existential controlat de karman.

Insa, aici nu e vorba de o dovada a ciclului existent controlat de karman si samsara, ci urmarile faptelor si vorbelor noastre, care ne arunca in flacarile pedepselor, ce vin ca rasplata pentru faptele savarsite.

Prin urmare, toate aceste texte, ca si altele privind continuitatea existentei sufletului dupa moarte, nu sunt argumente in favoarea reincarnarii si nu ofera nici un suport al acestei doctrine. Exista doar interesul de a cauta puncte comune intre scrierile sacre orientale, care propaga doctrina transmigratiei, si textele Sfintei Scripturi, care propovaduiesc nemurirea sufletului, din partea unor "guru", moderni, impostori si ignoranti, ce-si cauta adeptii printre crestinii creduli si slabi in credinta lor.

Chiar sub influenta elenismului, in afara de cultul pithagoreic, nu s-a sustinut ideea de reincarnare. In general, popoarele antice au crezut in nemurire, dar nicaieri nu se afirma o continuare a vietii sub aceeasi forma ca si cea actuala sau sub o forma schimbata, ci credinta in nemurire a presupus un alt plan de existenta necunoscut, asemenea nemuririi zeilor.

Nici in scrierile apologetilor crestini nu intalnim vreun argument in favoarea reincarnarii. in opera "Dialog cu iudeul Trifon", sfantul Iustin Martirul si Filosoful respinge clar aceasta doctrina.

Origen, cu toate ca a fost influentat de platonism si pithagoreism sustinand preexistenta sufletelor, nu a sustinut reincarnarea sufletului succesiva in alte forme. El a combatut reincarnarea sufletului in alte trupuri materiale pe motiv ca nu exista nicaieri vreun text scripturistic care sa afirme acest lucru. Fericitul Ieronim, traducator al lucrarilor lui Origen, a respins atat ideea preexistentei sufletelor, cat si reincarnarea.

La fel a procedat si sfantul Irineu din Lugdunum. Tertulian din Cartagina a afirmat ca teoria reincarnarii prezenta la pithagoreici este un fals plin de hazard. Deci, in ciuda filosofiei gnostice, maniheice, neoplatonice si pithagoreice, in Biserica crestina a primelor secole n-a putut patrunde aceasta doctrina de factura orientala.

Nu exista nici o dovada ca textele biblice ar fi fost supuse unor "purificari" in timpul sinoadelor ecumenice, spre a fi scoase afirmatiile despre reincarnare, cum au sustinut unii adepti ai doctrinei, ce-i cauta suport in crestinism.

Daca Parintii Bisericii ar fi scos textele referitoare la reincarnare, atunci le-ar fi scos si pe cele pe care le folosesc drept argument acesti adepti. Sfanta Scriptura afirma clar: "Si precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata, tot asa si Hristos dupa ce a fost adus o data jertfa, ca sa ridice pacatele multora, a doua oara fara de pacat Se va arata celor care cu staruinta il asteapta spre mantuire" (Evrei 9, 27-28).

Acest text devine imposibil de interpretat pentru adeptii reincarnarii. Judecata care va urma mortii nu este o judecata impersonala, ci o judecata a unui Dumnezeu personal, in urma careia omul intra intr-o viata vesnica, dupa faptele sale savarsite intr-o singura viata.

Faptele sunt rezultatul credintei si iubirii necesare pentru mantuire si nu pentru neincetate transmigrari. Faptele apar in urma conlucrarii a doua realitati: harul si vointa libera.

Doctrina despre reincarnare neaga posibilitatea pedepsirii celor pacatosi si rasplatirii celor drepti; nu da existentei actuale a omului toata importanta, socotind ca vor exista si alte vieti in care omul va face mai mult silit de treptele mai inalte pe care se va afla. Persoana umana este ignorata, deoarece se merge pana la anulare in lantul reincarnarilor.

e. Mantuitorul Iisus Hristos a zis: "Nu va mirati ca vine ceasul cand toti cei din mormanturi vor auzi glasul Lui. Si vor iesi cei ce au facut cele bune spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii" (Ioan 5, 28-29). Se vede clar ca toate trupurile vor invia, unindu-se cu sufletele lor, pentru a primi rasplata dupa credinta si faptele pe care le-au savarsit in timpul existentei pamantesti.

Intrebarea se pune: Daca in aceasta existenta pamanteasca sufletul trece prin mai multe trupuri, in care din ele va ramane la inviere? Oare va putea sufletul sa fie in mai multe trupuri? Ce se va intampla cu trupurile ramase fara suflet? Caci Sfanta Scriptura arata explicit ca fiecare trup va invia cu sufletul in el (cf. Iezechiel 37, 1-15; Isaia 26, 19).

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu exista vreun loc in care sa fie scris ca omul dupa moarte va da seama de cele facute in mai multe vieti petrecute pe pamant, ci numai prin trupul cu care s-a nascut si a trait in lume. Si lucrul acesta il dovedeste pe deplin invierea Mantuitorului si preamarirea Sa in trupul cu care S-a nascut si a trait pe pamant.

Prin urmare, nu gasim nici o cale de a impaca crestinismul cu reincarnarea. Nu exista nici o dovada in acest sens, oricat s-ar cauta. Este extrem de nociv pentru un crestin, botezat in numele lui Hristos, sa creada in aceasta filosofie religioasa, ce expune persoana,pasivitatii si impersonalismului. Pentru ca atat asa-numitii "guru", cat si adeptii lor, hulind cele ce nu cunosc si nu le traiesc si parasind calea cea dreapta, vor pieri in ratacirea lor.

pr. lect. dr. Vasile Pop

DESPRE COPTI SI MONOFIZITI

Intrebari si raspunsuri despre monofiziti si copti

Care este cea mai impor­tanta hotarare dog­mat­ica a Sin­odu­lui de la Calcedon?

Sfin­tii Par­inti, lumi­nati de harul Preas­fan­tu­lui Duh, au hotarat: „Urmand asadar Sfin­tilor Par­inti, noi invatam intr-un glas si mar­tur­isim pe Unul si ace­lasi Fiu, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, Insusi desavar­sit intru Dum­nezeire cat si intru omeni­tate, Insusi Dum­nezeu ade­varat si om ade­varat din suflet ratio­nal si din trup, de-o-fiinta cu Tatal dupa Dum­nezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omeni­tate, intru toate aseme­nea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de veci dupa Dum­nezeire si, la plinirea vremii, Ace­lasi nascut pen­tru noi si pen­tru a noas­tra man­tuire din Fecioara Maria, Nasca­toarea de Dum­nezeu, dupa omeni­tate, Unul si Ace­lasi Hris­tos, Fiul, Dom­nul, Unul Nascut, cunoscandu-se in doua firi, fara ameste­care, fara schim­bare, fara impar­tire, fara despar­tire, deose­birea fir­ilor nefi­ind nicide­cum stri­cata din pric­ina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusir­ile fiecarei firi intr-o sin­gura Per­soana si intr-un sin­gur Ipostas, nu impartindu-se sau despartindu-se in doua fete, ci Unul si Ace­lasi Fiu, Unul Nascut, Dum­nezeu Cuvan­tul, Dom­nul Iisus Hris­tos, pre­cum au vestit de la inceput proorocii, pre­cum El Insusi ne-a invatat despre Sine si pre­cum ne-a predanisit noua Crezul Par­in­tilor”[1].

Unii con­sid­era ca la Sin­odul al IV-lea de la Cal­cedon a fost o „nein­telegere de ter­meni”. De aceea, hotarar­ile nu au fost prim­ite de catre Dioscor si de cei impre­una cu el. Este adevarat?

Asa spun cei care vor sa mic­soreze impor­tanta Sfan­tu­lui Sinod de la Cal­cedon. In real­i­tate, toc­mai pen­tru a se depasi difi­cul­tatile ter­mi­no­log­ice, Dum­nezeu a aratat in chip min­unat care este invatatura cea ade­varata: „…si s-au adunat sase sute treizeci de Epis­copi, si alca­tuind si o parte si alta, adica drept­cred­in­ciosii si ereticii, doua tomuri, si deschizand racla Sfin­tei Mucen­ite Eufimia, le-au pecetluit si le-au pus pe piep­tul ei, si peste putine zile facand rugaci­une si, deschizand, au vazut si s-au spaiman­tat; pen­tru ca au vazut tomul ereti­cilor lep­a­dat sub picioarele Sfin­tei, iara al drept­cred­in­ciosilor tinandu-l in cin­stitele sale maini. Aceasta facandu-se s-au ingrozit toti, vazand o min­une ca aceasta. Si intorcandu-se mai var­tos spre cred­inta, au slavit pe Dum­nezeu Cel ce face in toate zilele min­unate, si peste fire lucruri, spre intoarcerea si folo­sul celor multi”[2].

Se zice ca actu­alii copti nu mai sunt monofiz­iti si ca ei accepta acum cele doua firi ale lui Hris­tos. In aceste con­di­tii este posi­bila unirea cu acestia?

Actu­alii copti nu sunt monofiz­iti euti­hieni, ci monofiz­iti sev­e­r­ieni. De aceea il cin­stesc pe ereticul Sever ca sfant[3]. Ei spun ca accepta cele doua firi ale Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, dar le con­sid­era ameste­cate intr-o noua fire. Ei con­sid­era ca uni­tatea celor doua firi poate fi numita „o fire”[4]. In plus, nu accepta hotarar­ile celui de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon[5].
Patri­arhul monofizit Shenouda al III-lea al cop­tilor a declarat in 1979 la intal­nirea de la Chambesy: „In ceea ce priveste Sinoad­ele Ecu­menice, noi nu accep­tam decat pe primele trei […]. Noi refuzam Sin­odul de la Cal­cedon. […]. Pot sa spun foarte deschis, nicio Bis­er­ica din Ori­ent nu poate sa primeasca Sin­odul de la Cal­cedon”[6]. Este gre­sit sa vor­bim despre „unirea cu cop­tii”. Se poate vorbi insa de venirea cop­tilor la Orto­doxie. Iar aceasta se poate real­iza numai intr-un sin­gur mod: sa anatem­atizeze monofizis­mul si pe susti­na­torii lui (Euti­hie, Dioscor, Sever si ceilalti de un cuget cu ei), sa accepte Hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice IV-VII, sa cin­steasca dupa cuvi­inta pe Sfin­tii Par­inti de la cel de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon (451) si pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia, sa primeasca invatatura Sfan­tu­lui Maxim Mar­tur­isi­torul, a Sfan­tu­lui Ioan Dam­aschin si a Sfan­tu­lui Ier­arh Grig­orie Palama; sa accepte si Sin­od­i­conul Orto­dox­iei. Apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox.

Pen­tru prim­irea in Orto­doxie, monofiz­itilor li se pun mai multe con­di­tii. N-ar fi bine sa fim mai ingaduitori cu ei ca sa-i aju­tam sa vina la Ortodoxie?

Aceasta este sin­gura cale de tamaduire a celui bol­nav de erezie: sa anatem­atizeze erezi­ile, sa accepte hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice si intreaga invatatura orto­doxa; apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox (daca nu il are deja).

Iata ce gasim scris in Pro­loage pe data de 3 decem­brie despre Sfan­tul Ier­arh Ioan Sihas­trul Epis­copul Coloniei (+558): „In al patrulea an al impara­tiei lui Mar­cian (450–457), drept­cred­in­cio­sul imparat, adica in anii 454, s-a nascut acest Sfant, Par­in­tele nos­tru Ioan, in Nicopolea Arme­niei. Si, invatand Sfin­tele Scrip­turi, dupa ce au murit par­in­tii sai, si-a impar­tit averea la saraci si, zidind o bis­er­ica cu hra­mul Preas­fin­tei Nasca­toare de Dum­nezeu, traia in lin­iste acolo, impre­una cu alti zece mon­ahi. Si pen­tru ca s-a facut vestit pen­tru fapta sa buna, a fost hiro­tonit Epis­cop al Coloniei. Iar dupa ce, timp de noua ani, si-a asezat lucrurile eparhiei sale, si a savar­sit cele ce avea in gan­dul sau, a tre­cut marea, catre Ierusalim, si ajun­gand la Sfin­tele locuri si, inchinandu-se, s-a dus in Lavra Sfan­tu­lui Sava.

Iar Sfan­tul Sava l-a primit pe el fara a-l cunoaste cine este, fiindca nu i-a descoperit Dum­nezeu, si vrand ca sa cerce ascultarea si rab­darea lui, l-a pus pe el mai intai la arhon­daric, iar dupa aceea la bucatarie. Si, fiindca la aman­doua aceste ascul­tari s-a aratat vred­nic, pen­tru aceasta i-a poruncit lui ca, in cele­lalte cinci zile ale sap­ta­manii, sa tra­iasca in lin­iste, intr-o chilie osebita, fara sa-l vada cineva si fara sa man­ance sau sa bea ceva. Iar sam­bata si Duminica l-a oran­duit pe el sa mearga la obstestile slu­jbe ca sa cante impre­una si sa man­ance impre­una cu ceilalti frati.

Vazandu-l pe el marele Sava ca sporeste dupa Dum­nezeu, s-a dus impre­una cu el la Preas­fin­ti­tul Patri­arh al Ierusal­imu­lui, Ilie, rugandu-l sa-l cin­steasca pe Ioan cu vred­ni­cia preotiei. Iar Ioan a zis catre patri­arh: „Lasa putin, Stapane, ca tre­buie mai intai sa cunosti faptele mele si, dupa aceea, de voi fi vred­nic de preotie, fa ceea ce ti se va parea tie”.

Si, mer­gand aman­doi deosebi, s-a arun­cat pe sine Cuvio­sul la picioarele patri­arhu­lui, rugandu-l pe el ca sa nu arate nimanui ceea ce ii va spune. Iar patri­arhul s-a invoit cu aceasta, socotind ca are sa auda vreo fapta necu­vioasa. Iar, dupa ce a auzit ca el a fost Epis­cop al Coloniei, s-a inspaiman­tat si a zis catre feric­i­tul Sava: „Nu-l supara pe el mai mult, pen­tru preotie, ca Ioan nu se face preot”.

Acest Cuvios, umb­land odata pe cale si ostenind, a lesinat. Dupa aceea, facand rugaci­une, a fost rapit in vaz­duh si s-a aflat in chilia sa, care era la cinci mile departare de locul acela.

Can­dva au venit per­sii si au sur­pat chili­ile celor­lalti mon­ahi; apoi mer­gand si la chilia Cuvio­su­lui aces­tuia, ca sa faca aseme­nea, s-a aratat acolo pe neast­ep­tate un leu, care a gonit pe bar­bari si chilia Cuvio­su­lui s-a pazit nevatamata.

Un crestin drept­slav­i­tor a mers can­dva la Sfan­tul, luand cu sine si pe un altul rau­cred­in­cios, adica pe un monofizit si, cerand crestinul ca sa dea Cuvio­sul binecu­vantare aman­durora, a zis Cuvio­sul: „Tie, ca unui drept­cred­in­cios, iti dau blagoslove­nia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslove­nia mea pana nu se va intoarce de la ere­sul lui Sever”. Aces­tea auzindu-le drept­slav­i­torul acela s-a inspaiman­tat de darul Sfan­tu­lui de mai-nainte cunos­tinta. Iar monofiz­itul cel rau­cred­in­cios a cazut jos si a lesinat. Apoi, tarziu, viindu-si in sine, a cazut la picioarele Cuvio­su­lui, rugandu-l sa-l invete ce sa faca. Iar Sfan­tul, ridicandu-l pe el si invatandu-l cele cuven­ite, l-a indu­ple­cat sa dea anatemii toate felurile de eresuri si pe acesta al lui Sever monofiz­itul, de care era stapanit, si sa se apropie de Sobor­niceasca Bis­er­ica si inain­tea tuturor sa faca aceasta anatem­ati­zare si, asa, sa ramana nedespar­tit de Bis­er­ica lui Hris­tos. Iar dupa ce a zis aces­tea, i-a binecu­van­tat pe aman­doi, si sarutandu-i cu sarutare sfanta si facand rugaci­une pen­tru ei, i-a trimis pe aman­doi la casele lor, bucurandu-se.

Preacu­vio­sul Ioan a fost sfin­tit Epis­cop, cand era de doua zeci si opt de ani si pe scaunul sau a stralu­cit zece ani. Iar in pustiul Ruva a facut nevointa sase ani, in lavra Sfan­tu­lui Sava, dois­prezece ani, iar in pustie ani patruzeci si opt. Deci, toti anii vietii sale au fost o suta patru. Si asa a ador­mit in Dom­nul, de trei ori fericitul”.

Ce s-ar fi intam­plat daca Sfan­tul ar fi fost „ingaduitor” cu ereticul si i-ar fi dat blagoslove­nie ca sa nu-l supere? Este clar ca acela ar fi ramas in erezia lui Sever monofiz­itul. Dar acest text este impor­tant si pen­tru un alt motiv: arata ca Dum­nezeu a descoperit in chip min­unat Sfan­tu­lui Ioan Sihas­trul fap­tul ca acel om era stapanit de erezia lui Sever. De unde se vede ca Sever era eretic monofizit, nu cum spun acum ecu­menis­tii, ca era ortodox.

In Pater­icul Lavrei Pes­ter­ilor de la Kiev gasim scris si despre Cuvio­sul Agapie, doc­torul fara de arginti. Pen­tru tamaduir­ile sale min­unate acesta ajunsese foarte vestit. De aceea, era invidiat de un medic monofizit care cauta orice mijloc prin care sa-l dis­cred­iteze in fata oame­nilor. Ast­fel, monofiz­itul, dand otrava unui om, l-a trimis la Cuvio­sul Agapie pen­tru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugaci­u­nile Cuvio­su­lui omul a fost sal­vat. Mai tarziu, a ingaduit Dum­nezeu ca insusi Cuvio­sul sa se imbol­naveasca foarte grav. Cu aceasta ocazie veni in vizita la el medicul monofizit, prefacandu-se ca se intere­seaza de sanatatea sa. Atunci ii spuse Cuvio­su­lui ca nu mai are mai mult de trei zile de trait. La care Cuvio­sul ii raspunse ca are insti­intare de la Dum­nezeu ca il va lua langa Dan­sul peste trei luni. Iar medicul a fagaduit ca, de va fi asa, el se va face monah. Dar cand a aflat Cuvio­sul ca medicul este monofizit, a stri­gat catre el cu manie sfanta: „Si cum ai indraznit, trada­torule al Orto­dox­iei, sa intri aici inaun­tru? Cum ai indraznit sa-mi intinezi chilia cu prezenta ta eretica si sa ma atingi? Pleaca de aici, nerusi­nat­ule si eretic­ule!” Atunci medicul pleca rusinat.

Dupa cum vedem, Cuvio­sul Agapie nu l-a invi­tat pe monofizit la un dia­log ecu­menist, ci l-a mus­trat pen­tru erezie. Dupa trei luni Cuvio­sul a tre­cut catre Dom­nul si i-a aparut in chip min­unat monofiz­it­u­lui, spunandu-i: „Ai promis ca te vei lep­ada de erezia ta si ca te vei face monah. Daca acum nu vei respecta aceasta promi­si­une iti vei pierde sufle­tul! Dum­nezeu nu se lasa inse­lat!” A doua zi medicul se infatisa cu pocainta la Cuvio­sul Staret de la Lavra Pes­ter­ilor povestind cele intam­plate si mar­tur­isind ca vrea sa imbra­tiseze Sfanta Orto­doxie, sin­gura cred­inta ade­varata si sa dev­ina monah. Si intr-adevar medicul a tre­cut la Orto­doxie si a devenit monah.

Car­tile de cult orto­doxe mai con­tin si alte texte care arata clar ca Euti­hie, Dioscor si Sever sunt eretici?

Da. Exista mai multe texte de acest fel. „Aseza­man­turilor apos­tolesti osar­duitori paz­i­tori ati fost Sfinti Par­inti, caci o fiinta a Sfin­tei Treime a fi, cu dreapta cred­inta invatand, hula lui Arie sobor­niceste ati sur­pat; cu carele impre­una si pre Mache­do­nie lup­ta­torul impotriva Duhu­lui biruindu-l, ati defaimat pre Nesto­rie, pre Euti­hie si pre Dioscor, pre Savelie si pre Sever cel fara de cap. De a carora ama­gire rugati-va sa ne izbavim noi, ca viata noas­tra nespur­cata intru cred­inta sa se pazeasca, rugamu-va”[7].

„Cela ce nu propo­vaduieste in doua firi si lucrari pre Hris­tos Cuvan­tul Tatalui, sa ia anatema. Ca Sin­odul al patrulea al Sfin­tilor Par­inti intelepteste asa a asezat, deci toti sa-i fericim pre dan­sii”[8].

„Cei ce va fal­iti fara rusine cu cuvin­tele lui Sever cele pline de otrava de moarte adu­ca­toare, rusinati-va pururea, departandu-va toti de Bis­er­ica, ca niste lupi si caini rapi­tori. Adunar­ile si cred­in­ciosii, pre Atot­fa­ca­torul si Man­tu­itorul in doua firi nedespar­tite, si in doua voi si lucrari il cin­stim. Pen­tru aceasta inselaciunea lui Sever de tot o lep­adam.

Ven­iti sa lep­adam aratat inselaciunea lui Sever, a lui Euti­hie si a lui Iacov, a lui Teodor si a lui Dioscor impre­una cu aces­tia. Iara Sin­odul al patrulea al drept slav­i­to­rilor Par­inti sa-l lau­dam cu can­tari dum­nezeiesti”[9].

„Spune noua, neb­une Severe si zadar­nicule, cum sa fie o fire impre­unata lumina cea fara de inceput, Cuvan­tul si Fiul Tatalui? Ca de zici asa, si alta fire ai insem­nat; ca trupul si Cuvan­tul nu este o fiinta, ci doua sunt, neso­coti­t­ule”[10].

„O, Severe! Fir­ile lui Hris­tos nu le amesteca rau, cal­ca­torule de lege, pen­tru ca cei ce s-au adunat, si toti prea feric­i­tii invata­tori, in doua firi, si intr-o fata pre Hris­tos tuturor vestindu-l, au asezat”[11].

„Chiril pre Hris­tos propo­vaduieste in doua firi, si in doua lucrari, ere­sul lui Sever celui fara minte biruind. Pen­tru aceasta toti intru invata­turile lui sa ramanem”[12].

„In doua firi, si in doua lucrari mar­tur­isind pre Hris­tos neameste­cat, si neschim­bat, inselaciunea lui Sever o biruim”[13].

„Invata­turile ere­su­lui lui Sever, celui cu cred­inta rea, le-a sur­pat dum­nezei­es­cul Domet­ian; iara cred­inta cea nevata­mata si dreapta o a vestit cu dum­nezeiasca cuvi­inta, propo­vaduind pe Dum­nezeu cel lau­dat si preaslavit”[14].


--------------------------------------------------------------------------------

[1] Hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice, Ed. Sfan­tul Nec­tarie, Bucuresti 2003, p. 27.

[2] Sinaxar, Slu­jba Sfin­tilor Par­inti celor din Halki­don cari s-au adunat la Sfan­tul si a toata lumea al patrulea Sobor, Mineiul pe iulie, Tipografia Car­tilor Bis­ericesti, Bucuresti, 1930.

[3] cf. Dia­con Lec­tor I. Pul­pea, Posi­bil­i­tatea intoarcerii Bis­eri­cilor monofizite la Orto­doxie, Orto­doxia, anul III, nr 4, oct-dec, 1951, p 599.

[4] cf. Vesti­torul Orto­dox­iei, 30 noiem­brie 1994, p. 5.

[5]cf. Arhi­man­drit Ghe­o­rghios Stare­tul Sfin­tei Man­a­s­tiri Grig­o­riu — Athos, Scrieri athonite pe teme con­tem­po­rane, Ed. Sfan­tul Nec­tarie, 2003, p. 70.

[6] cf. Ion Grad­incea, Relati­ile din­tre Bis­er­ica Orto­doxa si Bis­eri­cile Vechi Ori­en­tale din anul 1964 pana in anul 2001, Ed. Sitech, Craiova, 2004, p. 214.

[7] Mineiul lunii iulie, Slu­jba Sfin­tilor Par­inti celor din Halki­don (Cal­cedon) care s-au adunat la Sfan­tul si a toata lumea al patrulea Sobor, la Stihoavna.

[8] ibi­dem, la Utre­nie, Cantarea I.

[9] ibi­dem, la Utre­nie, Cantarea a III-a.

[10] ibi­dem, la Utre­nie, Cantarea a IV-a.

[11] ibi­dem, la Utre­nie, Cantarea a V-a.

[12] ibi­dem, la Utre­nie, Cantarea a VI-a.

[13] ibi­dem, la Utre­nie, Cantarea a VII-a.

[14] 10 ian­uarie, la Utre­nie, Cantarea VII, Canonul Sfan­tu­lui Ier­arh Domet­ian Epis­copul Meletinei.

(arti­col de Ioan Vla­d­uca, pub­li­cat in revista Ati­tu­dini, nr. 10)