Biserica ortodoxă
Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ. Biserica lui Hristos nu este o instituţie, ci o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt.
Biserica este Trupul lui Hristos, întrucât ea intră într-o unitate de viaţă cu El. Biserica nu e Hristos- Dumnezeu- Omul, ci doar umanitatea Lui, e viaţa în Hristos şi cu Hristos, viaţa lui Hristos cu noi: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20)
Biserica, privită ca viaţă în Hristos, este deopotrivă o viaţă în Sfânta Treime.
Biserica este opera Întrupării lui Hristos, este ea însăşi această Întrupare. Dumnezeu îşi asimilează natura umană, iar natura umană îşi asimilează viaţa divină, este îndumnezeirea ( θεοσις ) naturii omeneşti, consecinţă a unirii celor două naturi în Hristos.
O biserică primordială a existat deja în paradis, înaintea păcatului, când Domnul venea să vorbească. După păcat, Domnul pune baza a ceea ce se numeşte Biserica Vechiului Legământ. Chiar în sânul întunecimilor păgânismului, sufletul omenesc îşi căutaîn mod natural Dumnezeul, aşa încât exista " o stearpă biserică păgână", cum o numesc unele cântări liturgice.
Biserica nu a atins plenitudinea existenţei ei decât după Întrupare şi, în acest sens, Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin aceste evenimente s-a pus fundamentul Bisericii, care e încă în situaţia de Biserică luptătoare, trebuind să devină triumfătoare, în care "Dumnezeu va fi totul în tot".
după Serghei Bulgakov - Ortodoxia
Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ. Biserica lui Hristos nu este o instituţie, ci o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt.
Biserica este Trupul lui Hristos, întrucât ea intră într-o unitate de viaţă cu El. Biserica nu e Hristos- Dumnezeu- Omul, ci doar umanitatea Lui, e viaţa în Hristos şi cu Hristos, viaţa lui Hristos cu noi: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20)
Biserica, privită ca viaţă în Hristos, este deopotrivă o viaţă în Sfânta Treime.
Biserica este opera Întrupării lui Hristos, este ea însăşi această Întrupare. Dumnezeu îşi asimilează natura umană, iar natura umană îşi asimilează viaţa divină, este îndumnezeirea ( θεοσις ) naturii omeneşti, consecinţă a unirii celor două naturi în Hristos.
O biserică primordială a existat deja în paradis, înaintea păcatului, când Domnul venea să vorbească. După păcat, Domnul pune baza a ceea ce se numeşte Biserica Vechiului Legământ. Chiar în sânul întunecimilor păgânismului, sufletul omenesc îşi căutaîn mod natural Dumnezeul, aşa încât exista " o stearpă biserică păgână", cum o numesc unele cântări liturgice.
Biserica nu a atins plenitudinea existenţei ei decât după Întrupare şi, în acest sens, Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin aceste evenimente s-a pus fundamentul Bisericii, care e încă în situaţia de Biserică luptătoare, trebuind să devină triumfătoare, în care "Dumnezeu va fi totul în tot".
după Serghei Bulgakov - Ortodoxia
Ortodoxie şi ortodoxism
E deseori întâlnită această confuzie de termeni ortodoxism-ortodoxie.
Creştinismul ortodox, religia creştin-ortodoxă se numeşte ortodoxie.
Ortodoxismul nu defineşte credinţa ortodoxă, religia ortodoxă, deşi în unele din sensurile pe care le are este legat de aceasta. Sensul principal al termenului ortodoxism este de curent ideologic, literar şi cultural din perioada interbelică cu înclinare spre cultivarea temelor şi motivelor religioase ortodoxe.De la acest sens a derivat şi cel referitor numai la preferinţa pentru aceste teme.
Al doilea sens, care nu are nimic cu ortodoxia, dar poate fi aplicat în unele contexte şi ei ca şi altor religii, dar nu doar religiilor, este de fidelitate faţă de linia oficială, faţă de principiile tradiţionale ale unei doctrine sau concepţii.
Catolicismul se referă la religia catolică, iar catolicitatea este însuşirea de a fi catolic ( în limbaj neo-slavon: sobornicesc). Catolicitatea este şi o însuşire a ortodoxiei, cuprinsă în mărturisirea Crezului Ortodox.
E deseori întâlnită această confuzie de termeni ortodoxism-ortodoxie.
Creştinismul ortodox, religia creştin-ortodoxă se numeşte ortodoxie.
Ortodoxismul nu defineşte credinţa ortodoxă, religia ortodoxă, deşi în unele din sensurile pe care le are este legat de aceasta. Sensul principal al termenului ortodoxism este de curent ideologic, literar şi cultural din perioada interbelică cu înclinare spre cultivarea temelor şi motivelor religioase ortodoxe.De la acest sens a derivat şi cel referitor numai la preferinţa pentru aceste teme.
Al doilea sens, care nu are nimic cu ortodoxia, dar poate fi aplicat în unele contexte şi ei ca şi altor religii, dar nu doar religiilor, este de fidelitate faţă de linia oficială, faţă de principiile tradiţionale ale unei doctrine sau concepţii.
Catolicismul se referă la religia catolică, iar catolicitatea este însuşirea de a fi catolic ( în limbaj neo-slavon: sobornicesc). Catolicitatea este şi o însuşire a ortodoxiei, cuprinsă în mărturisirea Crezului Ortodox.
Ortodoxie si catolicism. Ortodoxism şi catolicitate
"Ortodoxie" şi "Catolicism" sunt în vorbirea obişnuită numele celor două mari şi vechi confesiuni şi Biserici deosebite, orientală şi occidentală sau papală, numite altădată şi "greacă" sau "latină". Cum aceste nume caracterizează şi identifică Bisericile respective, ele sunt revendicate sau disputate cu interes şi cu oarecare pasiune , ca titluri preţioase- proprii sau improprii.
Romano-catolicii şi chiar protestanţii se arată de obicei în nedumerire, când este vorba să dea un nume potrivit din punctul lor de vedere Bisericii Ortodoxe. Unii preferă să o numească doar "orientală", "greacă", "greco-rusă" sau "greco-slavă"; romano-catolicii ţin să o numească "schismatică" sau "disidentă", unii, în chip mai jignitor, chiar "fotiană" sau "schismatică-fotiană". Alţii combină nume ca "ortodoxă-orientală", "greco-orientală" sau chiar "greco-catolică", spre deosebire de cea "romano-catolică"; Friedrich Heiler o numeşte "Biserica Catolică a Răsăritului". Unii neortodocşi o numesc mai just "Biserica Ortodoxă" sau "Biserica Catolică şi Apostolică a Răsăritului", cum se poate numi mai solemn Biserica Ortodoxă însăşi.
Contestând Bisericii Ortodoxe ortodoxia, unii romano-catolici propun să numească - şi înţeleg aşa, în tot cazul - numai Biserica lor, revendicând astfel şi catolicitatea şi ortodoxia şi deposedând Biserica Ortodoxă de titlul şi de calitatea din care aceasta îşi face dreptul şi cinstea sa.
De fapt, în înţelesul lor cuvintele "catolicitate" şi "ortodoxie", aşa cum au fost întrebuinţate de Biserica veche, de unde şi vin, ele sunt echivalente, dar în acest înţeles ele nu pot califica Biserica papală, ci numai pe cea Ortodoxă.
Catolicităţii i se dă în Apus un înţeles geografic - numeric, cantitativ, cel de "universalitate". În acest sens, Biserica papală se numeşte, cu mândrie şi exclusivitate, "catolică", fiind adică Biserica cea mai întinsă. Ea face astfel din superioritatea sa numerică un criteriu teologic şi un drept de sine înţeles de a se socoti singura Biserică, Biserica adevărată; aceasta pentru că, din punctul ei de vedere, celelalte sunt lipsite de nota esenţială a Bisericii, catolicitatea, care include , se zice, celelalte note. Trebuind să fie universală, adevărata Biserică este este adică cea papală , pentru că, numindu-se "catolică" şi fiind, de fapt, cea mai întinsă, corespunde noţiunii de Biserică.
Unitatea ei de conducere, datorită caracterului ei monarhic, care o deosebeşte mult de Bisericile Ortodoxe, defăimate ca "Biserici naţionale", "particulare" sau "separatiste" şi neconstituind o Biserică unică, aşa cum o deosebeşte şi mai mult de celelalte Biserici, de tip protestant, face ca Biserica papală să vadă în "catolicitatea" sa cantitativă titlul ei cel mai important şi mai specific. Ea îşi atribuie fireşte sieşi, singură, şi celelalte note ale Bisericii - una, sfântă, apostolică, - dar catolicitatea le presupune pe toate şi are o importanţă mai mare decât acestea.din revista Ortodoxia, anul 1952
Sobornicitatea generala a Bisericii
Sobornicitatea ca unitate a persoanelor in varietate complementara. Traducatorii slavi al Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec "catholiki" prin "sobornuiu" din resentiment fata de Biserica din Apus, dar probabil si pentru ca sensul de "universala" dat de aceasta Biserica cuvantului "catholiki" nu reda fidel intelesul acestuia. Traducerea romaneasca a adoptat din aceleasi motive termenul slav, numind Biserica "soborniceasca".
Acest termen are un sens mai apropiat de intelesul cuvantului "catolica". Prin el se exprima modul sinodal de pastrare a invataturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practicarii invataturii. Toata Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenta si o conlucrare permanenta a tuturor membrilor ei, caci numai in aceasta stare se pastreaza si se valorifica bunurile ei spirituale. In timpul nostru aceasta sinodalitate generala e redata prin ideea de comuniune, care implica pe aceea de complementaritate.
Daca prin insusirea unitatii se afirma simplu ca Biserica este una, prin insusirea sobornicitatii se arata de ce natura este aceasta unitate. Ea e o unitate realizata si mentinuta prin convergenta, comuniunea, complementaritatea unanima a membrilor ei, nu printr-o simpla alaturare sau printr-o contopire a tuturor intr-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implica sensul Bisericii ca intreg organic-spiritual si prin aceasta se apropie de intelesul adevarat al termenului "catolica", fara sa-l exprime direct. Adica sinodalitatea sau sobornicitatea exprima pozitia si lucrarea complementara a membrilor Bisericii, ca intr-un corp adevarat, nu cauza ei, cum o exprima termenul "catolica".
O redare directa a sensului termenului "catolicitate" ne-ar oferi-o termenul de "intregime" (o@lon) sau de "plenitudine". Biserica este un intreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, aceasta plenitudine e prezenta si eficienta in fiecare din madularele ei, din actele ei, din partile ei. Intelesul acesta al Bisericii precizeaza intelesul ei de "corp" al lui Hristos. Acest inteles al Bisericii corespunde definitiei date ei de Sfantul Apostol Pavel, ca "plinirea (plinatatea) Celui ce implineste toate in toti" (Efes. 1, 23).
Conform acestui inteles, Biserica are pe Hristos intreg cu toate darurile Lui mantuitoare si indumnezeitoare si fiecare Biserica locala si chiar fiecare credincios il are intreg, dar numai intrucat ramane in "intregul" corpului. Asa cum in orice celula a unui corp e corpul intreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, asa este in orice madular sau parte a ei Biserica intreaga, si prin aceasta Hristos intreg, dar numai intrucat respectivul madular, sau respectiva parte a ei, ramane in Biserica. Madularele nu sunt uniformizate prin aceasta, ci sunt complementare, datorita faptului ca viata corpului intreg, sau Hristos insusi prin Duhul Sfant e prezent in mod activ in toate.
Duhul Sfant, Care insufleteste rugaciunea Bisericii, Se roaga in mine si odata cu aceasta se roaga insasi Biserica cu mine si in mine si e in Biserica. Se roaga cu mine nu numai Biserica celor de pe pamant, ci si sfintii si ingerii si Maica Domnului. "Heruvimi cu chipuri de foc, Serafimi cu ochi multi, Scaune si Stapaniri, Incepatorii si Ingerii si toti Arhanghelii si sfinte Domnii, impreuna cu fericitul Inaintemergator, cu Proorocii si Apostolii, cu Cuviosii ierarhi, cu toti dreptii, rugati-va, sa fim miluiti!" (Canon catre toti sfintii). "Noi ne rugam in Duhul iubirii, stiind ca nimeni nu poate deveni fericit decat prin rugaciunile intregii Biserici, in care locuieste Hristos, stiind si crezand ca atata timp cat timpurile nu sunt implinite, toti membrii Bisericii, cei vii si cei morti, sunt neincetat desavasiti prin rugaciune." Fiecare credincios este insotit de unanimitatea Bisericii. Nici unul nu e singur, ci se afla in aceasta unanimitate. E o unanimitate perfecta de persoane, in care se pastreaza neanulata fiecare persoana, primind putere din corpul intreg si contribuind cu specificul ei la bogatia si la viata corpului intreg.
Sfintii Parinti au limpezit ideea despre prezenta Bisericii in fiecare madular, dezvoltand viziunea Sfantului Apostol Pavel despre diferitele daruri ale madularelor in corpul lui Hristos, provenite din si sustinute de acelasi Duh. In fiecare credincios insa, pe langa darurile lui deosebite, exista acelasi har mantuitor, aceeasi salasluire a lui Hristos prin Duhul Sfant, dar numai intrucat e in legatura cu parohia sa. Iar in parohie toate harurile credinciosilor si toate darurile lor se dezvolta in solidaritate, dar numai in legatura cu episcopul si cu eparhia lui, iar prin aceasta in legatura cu toata Biserica. Sfantul Vasile cel Mare afirma direct ca Duhul Sfant "este intreg in fiecare si este intreg pretutindeni". Dar este intreg in fiecare madular printr-un dar, sau prin daruri diferite, care se cauta reciproc si colaboreaza intre ele la intretinerea corpului intreg si a fiecarui madular in parte. "Dumnezeu a asezat madularele in corp, pe fiecare din ele cum a voit. Dar ele se ingrijesc impreuna de aceeasi lucrare si unele pentru altele si au o comuniune spirituala" si o sensibilitate comuna. In virtutea acestui fapt, "daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna" (I Cor. 12, 26). "Toti suntem ca niste parti intr-un intreg, in Duh."
"Caci noi toti am fost botezati intr-un Duh, pentru ca sa fim un singur trup" (I Cor. 12, 13). Sobornicitatea ca comuniune si plenitudine in Duhul Sfant. Desi madulare cu slujiri si cu daruri deosebite, intrucat le avem de la acelasi Duh si ne aflam traitori in acelasi Duh si in acelasi intreg organic al Bisericii, avem o sensibilitate comuna, sau sensibilitatea intregului e traita de fiecare. Duhul lui Hristos nu imbraca pe fiecare madular al Bisericii cu toate darurile Sale in izolare, asa cum nici la creatie nu au fost date fiecarui om toate calitatile in izolare. In acest caz n-ar mai fi comuniune. Ci fiecare primeste totul, dar in cadrul intregului, deci fiecare se bucura de totul, dar in comuniune. Comuniunea, departe de a reduce viata personala, o imbogateste. Iar prin aceasta imbogateste viata intregului. Comuniunea si plenitudinea, acestea sunt cele doua sensuri ale insusirii Bisericii, exprimata prin termenul de "soborniceasca" sau "catolica".
I. Karmiris, dupa ce staruie asupra identitatii de sens intre "ortodoxie" (dreapta credinta) si "catolicitate", adauga: "Cu toate acestea, catolicitatea inseamna si intregimea si unitatea si identitatea Bisericii ca trupul lui Hristos cel unul si ca plenitudinea Celui ce plineste toate in toti (Efes. 1, 23). Este intregimea Bisericii, ca o mare unitate duhovniceasca mistica, care ca trup al lui Hristos cel unul e calauzita de Duhul Sfant cel unul. Astfel catolicitatea inseamna in general intregimea si plenitudinea Bisericii adevarate, cea una, si mai special plenitudinea Revelatiei pazite si propovaduite de ea si a harului mantuitor procurat de ea, prin care se urmareste mantuirea lumii in intregime." Iar mitropolitul Serafim spune ca prin catolicitate se intelege "unitatea multipla a Bisericii, adica unitatea organica constatatoare din multe persoane, unitatea tuturor credinciosilor incorporati in trupul lui Hristos. Notiunea aceasta indica intregimea Bisericii ca trup al lui Hristos, plenitudinea vietii divino-umane, unitatea ei organica in multiplicitatea manifestarilor si functiilor si autoidentitatea Bisericii. Caracteristica "catolicitatii" este deci unitatea oamenilor restabilita in Hristos, sau in trupul Lui; ea este unitatea metafizica a omenirii mantuite prin intruparea Cuvantului si prin opera de mantuire a lui Hristos."
Sfantul Ioan Gura de Aur insista atat asupra ideii ca madularele intregului sunt diferite, cat si asupra faptului ca in ele e intregul comun. Comentand cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Daca toate ar fi un madular, unde ar fi corpul?" (I Cor. 12, 14), el zice: "Iata ce spun: daca n-ar exista intre voi mari deosebiri, n-ati fi una; si daca n-ati fi una, n-ati fi de aceeasi esenta. Dar acum, tocmai pentru ca n-aveti un singur dar, sunteti un corp; si fiind un corp, sunteti una; si nu mai sunteti deosebiti, odata ce sunteti un corp." A se observa paradoxul: fiind deosebiti, alcatuiti un corp si fiind un corp, sau o unitate, nu mai sunteti deosebiti. Deschiderea fiecaruia spre totul si umplerea lui de totul, il face sa se bucure de totul, deci sa nu mai traiasca numai prin ceea ce e deosebit.
Dar dupa ce a semnalat paradoxul deosebirii si unitatii madularelor in corp, Sfantul Ioan Gura de Aur da si explicarea: unitatea lor se datoreste faptului ca savasesc o opera comuna. Apoi trage concluzia: "Caci fiecare din madularele noastre are in acelasi timp o lucrare proprie si o lucrare comuna; la fel exista in noi o frumusete proprie (a fiecarui madular al nostru) si o frumusete comuna." Desigur, numai prin cugetare putem distinge intre functiile proprii ale madularelor si intre lucrarea lor comuna. In realitate, fiecare lucrare proprie a fiecarui madular e efectuata si ea de organismul intreg si fiecare madular implineste prin functia lui o functie a intregului organism. Fiecare e deschis deci pentru lucrarea intregului organism si se bucura de ea. Dar nici un madular nu se confunda cu celelalte, pentru ca fiecare madular isi insuseste lucrarea intregului organism si puterile intregului intr-o forma proprie.
Si chiar prin aceasta, lucrarea fiecarui madular e folositoare intregului si imbogateste intregul. Tot asa acelasi Duh intreg al lui Hristos, sau aceeasi Biserica intreaga e eficienta in darul si lucrarea fiecarui madular. Cu cat e mai intim prezent Hristos cu Duhul Lui in Biserica, cu atat face mai reala aceasta eficacitate a Bisericii intregi in toate madularele, si cu atat da putinta mai mare de crestere spirituala madularelor personale, diferentiate, din nesfasita bogatie unitara a lui Hristos, comunicata de Duhul in chip spiritual in corpul diferentiat si unitar al Bisericii, deci nu le uniformizeaza ca in cazul unei unitati sustinute de o autoritate exterioara, nesinodala, lipsita de caracterul de corp.
Intregimea Bisericii astfel inteleasa are ca temelie si ca izvor pe Dumnezeu, sau pe Hristos salasluit in ea si lucrator in ea prin Duhul Sfant, ca si insusirea unitatii si a sfinteniei. Ea sta in stransa legatura cu insusirea unitatii, nefiind decat precizarea modului unitatii. Dar si cu insusirea sfinteniei. Caci daca sfintenia consta intr-o renuntare la sine a umanitatii credincioase pentru Dumnezeu si a fiecarui credincios pentru Dumnezeu si pentru semenii sai, ea e o premisa pentru complementaritatea care-i face pe acestia un corp al lui Hristos cu multe madulare.
Dar intregimea sau plenitudinea lui Hristos in Biserica prin Duhul Sfant are si ea un caracter dinamic si diferentiat, ca si sfintenia si unitatea. Unii din membrii Bisiericii traiesc in grade mai inalte intregimea sau plenitudinea lui Hristos in ei si integrarea lor in plenitudinea Bisericii. Iar Biserica in totalitate inainteaza spre o deplinatate eshatologica a experientei integrale a lui Dumnezeu in ea si a integrarii ei totale in Dumnezeu, spre starea cand Dumnezeu "va fi totul in toate" (I Cor. 15, 28). Propriu-zis aceasta este destinatia Bisericii.
Integrarea aceasta in plenitudine trebuie sa devina proprie intregii creatii. Sfantul Maxim Marturisitorul, dupa ce descrie diferitele trepte ale integrarii, continua: "Apoi uneste (Hristos) cele inteligibile si cele sensibile, prin desavasita egalizare cu ingerii in cunostinta. Astfel face intreaga creatie o singura creatie... In sfasit, dupa toate acestea uneste firea creata cu cea necreata, prin iubire, aratandu-se una si aceeasi prin posesiunea harului ca deprindere. Ajuns aici omul se afla intreg si in chip integral intr-o intrepatrundere cu Dumnezeu intreg, devenit tot ce este si Dumnezeu, afara de identitatea dupa fiinta. El are atunci pe Dumnezeu Insusi intreg in locul sau insusi si dobandeste ca premiu atotunic al urcusului pe Dumnezeu Insusi, ca tinta finala a miscarii celor ce se misca si ca stabilitate neclintita si nemiscata a celor purtate spre El si ca granita si marginea nehotarnicita si nemarginita a toata granita si norma si legea, ratiunea si mintea si firea."Numai in aceasta infinitate nehotarnicita, in care se stabilizeaza si isi ajunge "marginea" definitiv creatia, isi gaseste plenitudinea, sau actualizarea intregii ei ratiuni, norme si legi interioare.
"Intregimea, inteleasa cantitativ si calitativ, trebuie sa fie scopul Bisericii, ca ea sa creasca in Hristos (Efes. 4, 15-l6), "cresterea lui Dumnezeu" (Col. 2, 19), ca sa se umple "spre toata plinirea lui Dumnezeu" (Efes. 3, 19), ca "plinatatea Celui ce plineste toate in toti" (Efes. 1, 23), pana cand "toti vom ajunge la unitatea credintei si cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavasit, la masura vastei plinatatii lui Hristos..., ca adeverindu-ne in iubire sa crestem intru toate, in El, Care este capul, Hristos" (Efes. 4, 13-l5). Atunci Biserica va ajunge la masura plinatatii lui Hristos." Caci va sorbi din aceasta plinatate a infinitatii si se va bucura de ea, "prin puterea si lucrarea Duhului Sfant, Care locuieste in ea" si o face capabila de sorbirea din aceasta plenitudine. "Asa se va intregi plinatatea Bisericii, care este puterea ce tinde sa cuprinda toata omenirea si intregul cosmos in sanul Bisericii si sa recapituleze toate in Hristos." Asa se intregeste plinatatea Bisericii mai ales din plinatatea nesfasita a vietii si iubirii dumnezeiesti a lui Hristos, ca sa fie intreaga creatie plina de infinitatea dumnezeiasca a lui Hristos.
Biserica este intregimea, este totul, este plenitudinea pentru ca are pe Hristos care e totul in toate. E plenitudinea deocamdata in oarecare stare virtuala, dar in miscare spre actualizarea ei deplina in eshatologie. De aceea ea are toate harurile mantuitoare care duc toata creatia la indumnezeire; are toata invatatura, care include in ea virtual toata cunostinta necesara mantuirii. Biserica Ortodoxa este Biserica plenitudinii, intrucat n-a ingustat catusi de putin prezenta integrala a lui Hristos si a lucrarilor Lui in sanul ei si n-a ingustat nici invatatura ca expresie a acestei prezente plenare a lui Hristos. Biserica Ortodoxa are toata putinta rodirii celei drepte spre desavasirea credinciosilor, conform Sfantului Chiril din Ierusalim, dupa care Biserica are plinatatea si pentru faptul ca vindeca in mod deplin tot felul de pacate "savasite prin suflet si trup, are in ea tot chipul virtutii ce se numeste in fapte, in cuvinte si in toate felurile de haruri duhovnicesti". Ea are toata desavasirea in potenta.
In ea se poate obtine actualizarea intregii desavasiri, cum nu se poate obtine nici in catolicism, nici in protestantism, datorita nefolosirii trupului sfintit al lui Hristos in sanul Bisericii. Avand plenitudinea invataturii si a harului ca expresie a prezentei integrale a lui Hristos in sanul ei, nimic nu se mai poate adauga la aceasta invatatura. Nici o erezie n-a adaugat la ea ceva, ci dimpotriva a ingustat-o si prin aceasta a facut-o in mare parte stearpa. Ereziile s-au departat de la acest tot, de plenitudinea prezentei lui Hristos si a darurilor Lui si a invataturii ca expresie a ei, pentru ca nu au mai crezut ca Hristos este intreg in intimitatea umanitatii credincioase.
"Ortodoxie" şi "Catolicism" sunt în vorbirea obişnuită numele celor două mari şi vechi confesiuni şi Biserici deosebite, orientală şi occidentală sau papală, numite altădată şi "greacă" sau "latină". Cum aceste nume caracterizează şi identifică Bisericile respective, ele sunt revendicate sau disputate cu interes şi cu oarecare pasiune , ca titluri preţioase- proprii sau improprii.
Romano-catolicii şi chiar protestanţii se arată de obicei în nedumerire, când este vorba să dea un nume potrivit din punctul lor de vedere Bisericii Ortodoxe. Unii preferă să o numească doar "orientală", "greacă", "greco-rusă" sau "greco-slavă"; romano-catolicii ţin să o numească "schismatică" sau "disidentă", unii, în chip mai jignitor, chiar "fotiană" sau "schismatică-fotiană". Alţii combină nume ca "ortodoxă-orientală", "greco-orientală" sau chiar "greco-catolică", spre deosebire de cea "romano-catolică"; Friedrich Heiler o numeşte "Biserica Catolică a Răsăritului". Unii neortodocşi o numesc mai just "Biserica Ortodoxă" sau "Biserica Catolică şi Apostolică a Răsăritului", cum se poate numi mai solemn Biserica Ortodoxă însăşi.
Contestând Bisericii Ortodoxe ortodoxia, unii romano-catolici propun să numească - şi înţeleg aşa, în tot cazul - numai Biserica lor, revendicând astfel şi catolicitatea şi ortodoxia şi deposedând Biserica Ortodoxă de titlul şi de calitatea din care aceasta îşi face dreptul şi cinstea sa.
De fapt, în înţelesul lor cuvintele "catolicitate" şi "ortodoxie", aşa cum au fost întrebuinţate de Biserica veche, de unde şi vin, ele sunt echivalente, dar în acest înţeles ele nu pot califica Biserica papală, ci numai pe cea Ortodoxă.
Catolicităţii i se dă în Apus un înţeles geografic - numeric, cantitativ, cel de "universalitate". În acest sens, Biserica papală se numeşte, cu mândrie şi exclusivitate, "catolică", fiind adică Biserica cea mai întinsă. Ea face astfel din superioritatea sa numerică un criteriu teologic şi un drept de sine înţeles de a se socoti singura Biserică, Biserica adevărată; aceasta pentru că, din punctul ei de vedere, celelalte sunt lipsite de nota esenţială a Bisericii, catolicitatea, care include , se zice, celelalte note. Trebuind să fie universală, adevărata Biserică este este adică cea papală , pentru că, numindu-se "catolică" şi fiind, de fapt, cea mai întinsă, corespunde noţiunii de Biserică.
Unitatea ei de conducere, datorită caracterului ei monarhic, care o deosebeşte mult de Bisericile Ortodoxe, defăimate ca "Biserici naţionale", "particulare" sau "separatiste" şi neconstituind o Biserică unică, aşa cum o deosebeşte şi mai mult de celelalte Biserici, de tip protestant, face ca Biserica papală să vadă în "catolicitatea" sa cantitativă titlul ei cel mai important şi mai specific. Ea îşi atribuie fireşte sieşi, singură, şi celelalte note ale Bisericii - una, sfântă, apostolică, - dar catolicitatea le presupune pe toate şi are o importanţă mai mare decât acestea.din revista Ortodoxia, anul 1952
Sobornicitatea generala a Bisericii
Sobornicitatea ca unitate a persoanelor in varietate complementara. Traducatorii slavi al Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec "catholiki" prin "sobornuiu" din resentiment fata de Biserica din Apus, dar probabil si pentru ca sensul de "universala" dat de aceasta Biserica cuvantului "catholiki" nu reda fidel intelesul acestuia. Traducerea romaneasca a adoptat din aceleasi motive termenul slav, numind Biserica "soborniceasca".
Acest termen are un sens mai apropiat de intelesul cuvantului "catolica". Prin el se exprima modul sinodal de pastrare a invataturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practicarii invataturii. Toata Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenta si o conlucrare permanenta a tuturor membrilor ei, caci numai in aceasta stare se pastreaza si se valorifica bunurile ei spirituale. In timpul nostru aceasta sinodalitate generala e redata prin ideea de comuniune, care implica pe aceea de complementaritate.
Daca prin insusirea unitatii se afirma simplu ca Biserica este una, prin insusirea sobornicitatii se arata de ce natura este aceasta unitate. Ea e o unitate realizata si mentinuta prin convergenta, comuniunea, complementaritatea unanima a membrilor ei, nu printr-o simpla alaturare sau printr-o contopire a tuturor intr-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implica sensul Bisericii ca intreg organic-spiritual si prin aceasta se apropie de intelesul adevarat al termenului "catolica", fara sa-l exprime direct. Adica sinodalitatea sau sobornicitatea exprima pozitia si lucrarea complementara a membrilor Bisericii, ca intr-un corp adevarat, nu cauza ei, cum o exprima termenul "catolica".
O redare directa a sensului termenului "catolicitate" ne-ar oferi-o termenul de "intregime" (o@lon) sau de "plenitudine". Biserica este un intreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, aceasta plenitudine e prezenta si eficienta in fiecare din madularele ei, din actele ei, din partile ei. Intelesul acesta al Bisericii precizeaza intelesul ei de "corp" al lui Hristos. Acest inteles al Bisericii corespunde definitiei date ei de Sfantul Apostol Pavel, ca "plinirea (plinatatea) Celui ce implineste toate in toti" (Efes. 1, 23).
Conform acestui inteles, Biserica are pe Hristos intreg cu toate darurile Lui mantuitoare si indumnezeitoare si fiecare Biserica locala si chiar fiecare credincios il are intreg, dar numai intrucat ramane in "intregul" corpului. Asa cum in orice celula a unui corp e corpul intreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, asa este in orice madular sau parte a ei Biserica intreaga, si prin aceasta Hristos intreg, dar numai intrucat respectivul madular, sau respectiva parte a ei, ramane in Biserica. Madularele nu sunt uniformizate prin aceasta, ci sunt complementare, datorita faptului ca viata corpului intreg, sau Hristos insusi prin Duhul Sfant e prezent in mod activ in toate.
Duhul Sfant, Care insufleteste rugaciunea Bisericii, Se roaga in mine si odata cu aceasta se roaga insasi Biserica cu mine si in mine si e in Biserica. Se roaga cu mine nu numai Biserica celor de pe pamant, ci si sfintii si ingerii si Maica Domnului. "Heruvimi cu chipuri de foc, Serafimi cu ochi multi, Scaune si Stapaniri, Incepatorii si Ingerii si toti Arhanghelii si sfinte Domnii, impreuna cu fericitul Inaintemergator, cu Proorocii si Apostolii, cu Cuviosii ierarhi, cu toti dreptii, rugati-va, sa fim miluiti!" (Canon catre toti sfintii). "Noi ne rugam in Duhul iubirii, stiind ca nimeni nu poate deveni fericit decat prin rugaciunile intregii Biserici, in care locuieste Hristos, stiind si crezand ca atata timp cat timpurile nu sunt implinite, toti membrii Bisericii, cei vii si cei morti, sunt neincetat desavasiti prin rugaciune." Fiecare credincios este insotit de unanimitatea Bisericii. Nici unul nu e singur, ci se afla in aceasta unanimitate. E o unanimitate perfecta de persoane, in care se pastreaza neanulata fiecare persoana, primind putere din corpul intreg si contribuind cu specificul ei la bogatia si la viata corpului intreg.
Sfintii Parinti au limpezit ideea despre prezenta Bisericii in fiecare madular, dezvoltand viziunea Sfantului Apostol Pavel despre diferitele daruri ale madularelor in corpul lui Hristos, provenite din si sustinute de acelasi Duh. In fiecare credincios insa, pe langa darurile lui deosebite, exista acelasi har mantuitor, aceeasi salasluire a lui Hristos prin Duhul Sfant, dar numai intrucat e in legatura cu parohia sa. Iar in parohie toate harurile credinciosilor si toate darurile lor se dezvolta in solidaritate, dar numai in legatura cu episcopul si cu eparhia lui, iar prin aceasta in legatura cu toata Biserica. Sfantul Vasile cel Mare afirma direct ca Duhul Sfant "este intreg in fiecare si este intreg pretutindeni". Dar este intreg in fiecare madular printr-un dar, sau prin daruri diferite, care se cauta reciproc si colaboreaza intre ele la intretinerea corpului intreg si a fiecarui madular in parte. "Dumnezeu a asezat madularele in corp, pe fiecare din ele cum a voit. Dar ele se ingrijesc impreuna de aceeasi lucrare si unele pentru altele si au o comuniune spirituala" si o sensibilitate comuna. In virtutea acestui fapt, "daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna" (I Cor. 12, 26). "Toti suntem ca niste parti intr-un intreg, in Duh."
"Caci noi toti am fost botezati intr-un Duh, pentru ca sa fim un singur trup" (I Cor. 12, 13). Sobornicitatea ca comuniune si plenitudine in Duhul Sfant. Desi madulare cu slujiri si cu daruri deosebite, intrucat le avem de la acelasi Duh si ne aflam traitori in acelasi Duh si in acelasi intreg organic al Bisericii, avem o sensibilitate comuna, sau sensibilitatea intregului e traita de fiecare. Duhul lui Hristos nu imbraca pe fiecare madular al Bisericii cu toate darurile Sale in izolare, asa cum nici la creatie nu au fost date fiecarui om toate calitatile in izolare. In acest caz n-ar mai fi comuniune. Ci fiecare primeste totul, dar in cadrul intregului, deci fiecare se bucura de totul, dar in comuniune. Comuniunea, departe de a reduce viata personala, o imbogateste. Iar prin aceasta imbogateste viata intregului. Comuniunea si plenitudinea, acestea sunt cele doua sensuri ale insusirii Bisericii, exprimata prin termenul de "soborniceasca" sau "catolica".
I. Karmiris, dupa ce staruie asupra identitatii de sens intre "ortodoxie" (dreapta credinta) si "catolicitate", adauga: "Cu toate acestea, catolicitatea inseamna si intregimea si unitatea si identitatea Bisericii ca trupul lui Hristos cel unul si ca plenitudinea Celui ce plineste toate in toti (Efes. 1, 23). Este intregimea Bisericii, ca o mare unitate duhovniceasca mistica, care ca trup al lui Hristos cel unul e calauzita de Duhul Sfant cel unul. Astfel catolicitatea inseamna in general intregimea si plenitudinea Bisericii adevarate, cea una, si mai special plenitudinea Revelatiei pazite si propovaduite de ea si a harului mantuitor procurat de ea, prin care se urmareste mantuirea lumii in intregime." Iar mitropolitul Serafim spune ca prin catolicitate se intelege "unitatea multipla a Bisericii, adica unitatea organica constatatoare din multe persoane, unitatea tuturor credinciosilor incorporati in trupul lui Hristos. Notiunea aceasta indica intregimea Bisericii ca trup al lui Hristos, plenitudinea vietii divino-umane, unitatea ei organica in multiplicitatea manifestarilor si functiilor si autoidentitatea Bisericii. Caracteristica "catolicitatii" este deci unitatea oamenilor restabilita in Hristos, sau in trupul Lui; ea este unitatea metafizica a omenirii mantuite prin intruparea Cuvantului si prin opera de mantuire a lui Hristos."
Sfantul Ioan Gura de Aur insista atat asupra ideii ca madularele intregului sunt diferite, cat si asupra faptului ca in ele e intregul comun. Comentand cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Daca toate ar fi un madular, unde ar fi corpul?" (I Cor. 12, 14), el zice: "Iata ce spun: daca n-ar exista intre voi mari deosebiri, n-ati fi una; si daca n-ati fi una, n-ati fi de aceeasi esenta. Dar acum, tocmai pentru ca n-aveti un singur dar, sunteti un corp; si fiind un corp, sunteti una; si nu mai sunteti deosebiti, odata ce sunteti un corp." A se observa paradoxul: fiind deosebiti, alcatuiti un corp si fiind un corp, sau o unitate, nu mai sunteti deosebiti. Deschiderea fiecaruia spre totul si umplerea lui de totul, il face sa se bucure de totul, deci sa nu mai traiasca numai prin ceea ce e deosebit.
Dar dupa ce a semnalat paradoxul deosebirii si unitatii madularelor in corp, Sfantul Ioan Gura de Aur da si explicarea: unitatea lor se datoreste faptului ca savasesc o opera comuna. Apoi trage concluzia: "Caci fiecare din madularele noastre are in acelasi timp o lucrare proprie si o lucrare comuna; la fel exista in noi o frumusete proprie (a fiecarui madular al nostru) si o frumusete comuna." Desigur, numai prin cugetare putem distinge intre functiile proprii ale madularelor si intre lucrarea lor comuna. In realitate, fiecare lucrare proprie a fiecarui madular e efectuata si ea de organismul intreg si fiecare madular implineste prin functia lui o functie a intregului organism. Fiecare e deschis deci pentru lucrarea intregului organism si se bucura de ea. Dar nici un madular nu se confunda cu celelalte, pentru ca fiecare madular isi insuseste lucrarea intregului organism si puterile intregului intr-o forma proprie.
Si chiar prin aceasta, lucrarea fiecarui madular e folositoare intregului si imbogateste intregul. Tot asa acelasi Duh intreg al lui Hristos, sau aceeasi Biserica intreaga e eficienta in darul si lucrarea fiecarui madular. Cu cat e mai intim prezent Hristos cu Duhul Lui in Biserica, cu atat face mai reala aceasta eficacitate a Bisericii intregi in toate madularele, si cu atat da putinta mai mare de crestere spirituala madularelor personale, diferentiate, din nesfasita bogatie unitara a lui Hristos, comunicata de Duhul in chip spiritual in corpul diferentiat si unitar al Bisericii, deci nu le uniformizeaza ca in cazul unei unitati sustinute de o autoritate exterioara, nesinodala, lipsita de caracterul de corp.
Intregimea Bisericii astfel inteleasa are ca temelie si ca izvor pe Dumnezeu, sau pe Hristos salasluit in ea si lucrator in ea prin Duhul Sfant, ca si insusirea unitatii si a sfinteniei. Ea sta in stransa legatura cu insusirea unitatii, nefiind decat precizarea modului unitatii. Dar si cu insusirea sfinteniei. Caci daca sfintenia consta intr-o renuntare la sine a umanitatii credincioase pentru Dumnezeu si a fiecarui credincios pentru Dumnezeu si pentru semenii sai, ea e o premisa pentru complementaritatea care-i face pe acestia un corp al lui Hristos cu multe madulare.
Dar intregimea sau plenitudinea lui Hristos in Biserica prin Duhul Sfant are si ea un caracter dinamic si diferentiat, ca si sfintenia si unitatea. Unii din membrii Bisiericii traiesc in grade mai inalte intregimea sau plenitudinea lui Hristos in ei si integrarea lor in plenitudinea Bisericii. Iar Biserica in totalitate inainteaza spre o deplinatate eshatologica a experientei integrale a lui Dumnezeu in ea si a integrarii ei totale in Dumnezeu, spre starea cand Dumnezeu "va fi totul in toate" (I Cor. 15, 28). Propriu-zis aceasta este destinatia Bisericii.
Integrarea aceasta in plenitudine trebuie sa devina proprie intregii creatii. Sfantul Maxim Marturisitorul, dupa ce descrie diferitele trepte ale integrarii, continua: "Apoi uneste (Hristos) cele inteligibile si cele sensibile, prin desavasita egalizare cu ingerii in cunostinta. Astfel face intreaga creatie o singura creatie... In sfasit, dupa toate acestea uneste firea creata cu cea necreata, prin iubire, aratandu-se una si aceeasi prin posesiunea harului ca deprindere. Ajuns aici omul se afla intreg si in chip integral intr-o intrepatrundere cu Dumnezeu intreg, devenit tot ce este si Dumnezeu, afara de identitatea dupa fiinta. El are atunci pe Dumnezeu Insusi intreg in locul sau insusi si dobandeste ca premiu atotunic al urcusului pe Dumnezeu Insusi, ca tinta finala a miscarii celor ce se misca si ca stabilitate neclintita si nemiscata a celor purtate spre El si ca granita si marginea nehotarnicita si nemarginita a toata granita si norma si legea, ratiunea si mintea si firea."Numai in aceasta infinitate nehotarnicita, in care se stabilizeaza si isi ajunge "marginea" definitiv creatia, isi gaseste plenitudinea, sau actualizarea intregii ei ratiuni, norme si legi interioare.
"Intregimea, inteleasa cantitativ si calitativ, trebuie sa fie scopul Bisericii, ca ea sa creasca in Hristos (Efes. 4, 15-l6), "cresterea lui Dumnezeu" (Col. 2, 19), ca sa se umple "spre toata plinirea lui Dumnezeu" (Efes. 3, 19), ca "plinatatea Celui ce plineste toate in toti" (Efes. 1, 23), pana cand "toti vom ajunge la unitatea credintei si cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavasit, la masura vastei plinatatii lui Hristos..., ca adeverindu-ne in iubire sa crestem intru toate, in El, Care este capul, Hristos" (Efes. 4, 13-l5). Atunci Biserica va ajunge la masura plinatatii lui Hristos." Caci va sorbi din aceasta plinatate a infinitatii si se va bucura de ea, "prin puterea si lucrarea Duhului Sfant, Care locuieste in ea" si o face capabila de sorbirea din aceasta plenitudine. "Asa se va intregi plinatatea Bisericii, care este puterea ce tinde sa cuprinda toata omenirea si intregul cosmos in sanul Bisericii si sa recapituleze toate in Hristos." Asa se intregeste plinatatea Bisericii mai ales din plinatatea nesfasita a vietii si iubirii dumnezeiesti a lui Hristos, ca sa fie intreaga creatie plina de infinitatea dumnezeiasca a lui Hristos.
Biserica este intregimea, este totul, este plenitudinea pentru ca are pe Hristos care e totul in toate. E plenitudinea deocamdata in oarecare stare virtuala, dar in miscare spre actualizarea ei deplina in eshatologie. De aceea ea are toate harurile mantuitoare care duc toata creatia la indumnezeire; are toata invatatura, care include in ea virtual toata cunostinta necesara mantuirii. Biserica Ortodoxa este Biserica plenitudinii, intrucat n-a ingustat catusi de putin prezenta integrala a lui Hristos si a lucrarilor Lui in sanul ei si n-a ingustat nici invatatura ca expresie a acestei prezente plenare a lui Hristos. Biserica Ortodoxa are toata putinta rodirii celei drepte spre desavasirea credinciosilor, conform Sfantului Chiril din Ierusalim, dupa care Biserica are plinatatea si pentru faptul ca vindeca in mod deplin tot felul de pacate "savasite prin suflet si trup, are in ea tot chipul virtutii ce se numeste in fapte, in cuvinte si in toate felurile de haruri duhovnicesti". Ea are toata desavasirea in potenta.
In ea se poate obtine actualizarea intregii desavasiri, cum nu se poate obtine nici in catolicism, nici in protestantism, datorita nefolosirii trupului sfintit al lui Hristos in sanul Bisericii. Avand plenitudinea invataturii si a harului ca expresie a prezentei integrale a lui Hristos in sanul ei, nimic nu se mai poate adauga la aceasta invatatura. Nici o erezie n-a adaugat la ea ceva, ci dimpotriva a ingustat-o si prin aceasta a facut-o in mare parte stearpa. Ereziile s-au departat de la acest tot, de plenitudinea prezentei lui Hristos si a darurilor Lui si a invataturii ca expresie a ei, pentru ca nu au mai crezut ca Hristos este intreg in intimitatea umanitatii credincioase.
Care sunt diferentele intre catolici si ortodocsi?
1. filioque: Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan)
2. suprematia papala: Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru!
3. infaibilitatea papala: Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Ortodoxa
4. purgatoriul: Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.
5. azimile: Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii
6. imaculata conceptie: Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.
7. substantialitatea: La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri
8. celibatul preotilor: Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie
9. indulgente papale: Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune
10. mirungerea: Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana .
1. filioque: Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan)
2. suprematia papala: Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru!
3. infaibilitatea papala: Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Ortodoxa
4. purgatoriul: Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.
5. azimile: Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii
6. imaculata conceptie: Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.
7. substantialitatea: La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri
8. celibatul preotilor: Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie
9. indulgente papale: Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune
10. mirungerea: Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana .
(Fragment din "Ne vorbeste parintele Cleopa", vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996 )
Alte diferente:
Adormirea Maicii Domnului: catolicii zic ca Maica Domnului nu a murit si ca a fost ridicata cu trupul la cer fara a cunoaste moartea;
contraceptia naturala: catolicii accepta metoda de contraceptie a calendarului;
evolutionismul: Vaticanul accepta evolutionismul (detalii);
statuile: catolici cinstesc si statuile, se inchina si le saruta ca pe icoane;
casatoria: la catolici taina casatoriei este administrata de miri, preotul este doar un martor. la noi preotul este cel care face taina .
Diferenta dogmatica si liturgica intre Liturghia ortodoxa, catolica, protestanta si neoprotestanta
Diferenta intre Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca in Liturghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sangele Sau prin chemarea Sfantului Duh, pe cand in cea catolica prin cuvintele: "Luati, mancati..., Beti dintru acesta toti... ". In liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la cina cea de taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. Pe cand in Ortodoxie, credinta in lucrarea prezenta a Duhului Sfant, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta in Duhul Sfant ca Persoana distincta, si in lucrarea Lui mereu prezenta in orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos si-a inceput si-si continua lucrarea in oameni, dupa inaltare prin Duhul Sfant. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfant ca Persoana prin care se prelungesc actele mantuitoare ale lui Hristos cu Hristos insusi care S-a inaltat de la noi.
In al doilea rand, catolicismul, desi pastreaza credinta in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofiei aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinul sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii painii si vinului in trupul si sangele Domnului, fara asemenea precizari.
In al treilea rand, catolicismul impartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasand numai preotilor impartasirea si sub chipul vinului, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, in timpul din urma catolicii incep sa se apropie in toate aceste trei puncte din urma de gandirea si practica ortodoxa.
Invatatura luterana, in parte ca o reactie, in parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca painea si vinul raman, in intregimea lor, Trupul Domnului, facanduse prezent in paine, sub paine, cu paine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mancand numai painea.Calvin a vazut in paine si vin numai o putere a Trupului si Sangelui Domnului, nu Trupul si Sangele Domnului, iar neoprotestansii vad in mancarea painii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.
Daca luteranii, calvinii si neoprotstantii despart painea si vinul de Trupul si Sangele lui Hristos, catolici despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se inpartasesc deTrupul si Sangele Domnului odata cu mancarea painii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se inpartasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.
La catolici, accidentii painii si vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.
La ortodocsi cei nevrednici se impartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii painii si vinului (I Cor.11,27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din paine si vin de Trupul lui Hristos. invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin asfel: "painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa tot cum prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devine un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot asfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire; in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelas".
Nu trebuie sa se uite Cuvantul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea lui, la inceput trupului omenesc cu temelia in ratiunea divina, iar la nasterea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc in general si trupul Sau, in legatura cu painea, ca reprezentanta a hranei cosmice. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu painea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrand toata legatura Lui cu painea, uneste fundamentul ontologic al painii cat se poate de strans cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul nevazut al painii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazand trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mancam trupul Lui, aratandu-ni-L in starea lui materiala vazuta.
Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele lui. E ceea ce spune Sfantul Simion Noul Teolog: "Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El ".
Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre dumnezeirea lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre trupul lui Hristos, facut intreg lumina de dumnezeirea lui sau de Duhul lui cel Sfant, fara ca noi sa-l vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul lui isi extinde prezenta lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul sau de lumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperii prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii.
Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa sfanta impartasanie: "Da noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale". Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina. Taranul roman vede in bobul de grau, din care se face painea care ne hraneste, ca are in sine pe Hristos. Faptul acesta isi primeste implinirea deplina in Euharistie. Intr-un fel, trupul e painea si painea e trup, chiar prin creatie. mai ales e trupul Cuvantului care a creat trupul omenesc legat de paine.
Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul painii si al vinului in starea lui de jertfa si de inviere, ca sa ne ridice si pe noi in aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. in viata viitoare, in toata creatia se va vedea Hristos in stare de jertfa daruita Tatalui si in cea de inviere, sau toata creatia se va vedea ridicata in El la aceasta stare caci jertfa inseamna daruirea creatiei tatalui, ceea ce ii procura invierea intru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfarsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal.
(Pr. Prof. Dumitru Staniloae)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu