EVOLUTIONISM- O TEORIE FALSA

Verigile chiar lipsesc
Autor: Jonathan Sarfati

Predarea evolutiei şi a metodei ştiinţifice (Teaching about Evolution and the Nature of Science - o carte pentru şcolile de stat din SUA – n. tr.) discută despre fosile în câteva locuri. Creaţioniştii şi evoluţioniştii, cu prezumţiile lor diferite, au prezis lucruri diferite despre arhiva fosiliferă. Dacă vietăţile ar fi evoluat într-adevăr din alte feluri de creaturi, atunci ar fi existat multe forme intermediare sau tranziţionale, cu structuri biologice dezvoltate incomplet. Însă dacă diferitele tipuri de animale au fost create separat, arhiva fosiliferă ar trebui să conţină doar creaturi care apar brusc, dezvoltate complet.

Problema fosilelor tranziţionale
Charles Darwin era îngrijorat din cauză că în arhiva fosiliferă nu se regăsea ceea ce prezisese teoria lui:
De ce nu este fiecare formaţiune geologică şi fiecare strat plin de astfel de forme intermediare? Evident, geologia nu a scos la iveală o astfel de serie de organisme cu schimbări graduale; şi acesta este cel mai evident si serios contraargument care poate fi adus împotriva teoriei (evoluţiei – n.tr.). [1]
S-a schimbat ceva între timp? Defunctul Dr. Colin Patterson, paleontologist al Muzeului Britanic de Istorie Naturală, a scris o carte intitulată Evoluţia. Ca răspuns la întrebarea de ce nu a inclus nici o imagine cu forme tranziţionale, a scris:
Sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte lipsa totală a ilustraţiilor cu forme tranziţionale din cartea mea. Dacă aş fi avut cunoştinţă de vreuna, fosilă sau existentă, aş fi inclus-o cu siguranţă... Am să spun totuşi clar: nu există o astfel de fosilă pentru care s-ar putea argumenta serios că este tranziţională. [2]
Renumitul evoluţionist (şi Marxist) Stephen Jay Gould scria:
Absenţa dovezilor fosile pentru etapele intermediare din tranziţiile majore în lumea organică şi neputinţa noastră în multe cazuri de a ne imagina măcar forme intermediare funcţionale, a fost o problemă persistentă şi incomodă pentru o explicaţie evoluţionistă graduală. [3]
şi:
Consider neputinţa de a găsi o line clară de progres evolutiv în istoria vieţii ca fiind cea mai mare problemă a arhivei fosilifere. [4]
După cum arăta Sunderland:
Bineînţeles, nu ar mai fi nici o problemă dacă el (Gould) nu ar fi presupus de la început, înainte de a examina dovezile, că evoluţia dintr-un strămoş comun este o certitudine, precum ”merele care cad dintr-un copac”, şi că noi nu putem decât să discutăm despre mecanisme care ar putea explica această presupusă certitudine. [5]

Golurile sunt enorme
Cartea Predarea evoluţiei evită să discute despre prăpastia imensă dintre materia moartă şi prima celulă vie, dintre organismele unicelulare şi cele multicelulare, şi dintre neverterbate şi vertebrate. Golurile dintre aceste grupuri ar trebui să fie suficiente pentru a arăta că ideea de evoluţie de la molecule la om este nefundamentată.
Există multe astfel de exemple de organisme care apar brusc şi complet formate în arhiva fosiliferă (am putea spune că toate tipurile de fiinţe vii apar astfel - n. tr.). De exemplu, primii lilieci, pterozauri şi păsări erau zburători în toată puterea cuvântului. Fotografia alăturată arată că liliecii au fost din totdeauna lilieci. [6]
Ţestoasele sunt un grup de reptile foarte bine proiectate şi specializate, cu o carapace distinctă care protejează organele vitale ale corpului. Totuşi, evoluţioniştii recunosc că “Formele intermediare între ţestoase şi cotylozauri, reptilele primitive din care (cred evoluţioniştii) probabil au evoluat ţestoasele, lipsesc în totalitate.” (cotylozaurii erau destul de diferiţi de ţestoase, n. tr.) Nu pot să dea vina pe insuficienţa arhivei fosilifere, deoarece „ţestoasele trăiesc mai mult şi lasă în urmă fosile mai bune decât alte vertebrate." [7] Cea mai „veche ţestoasă marină cunoscută” a fost o ţestoasă dezvoltată complet, în nici un caz tranziţională. Avea un sistem complet funcţional de excretare a sării, fără de care o reptilă marină s-ar deshidrata rapid. Cavităţile din craniu care ar fi conţinut glandele excretoare de sare, din jurul ochilor, arată acest lucru. [8]
Toate cele 32 de ordine de mamifere apar brusc şi complet formate în arhiva fosiliferă. Paleontologistul evoluţionist George Gaylord Simpson a scris în 1944:
Cei mai vechi şi mai primitivi membri ai fiecărui ordin deja au caracterisiticile de bază ale ordinului respectiv, şi în nici un caz nu există o serie approximativ continuă, de la un ordin la altul. În majoritatea cazurilor, diferenţele sunt atât de clare şi golul este atât de mare încât originea ordinului este speculativă şi mult disputată. [10]
Astăzi nu există mai nimic care să poată răsturna acestă afirmaţie. [11]

Presupuse explicaţii
Ca şi majoritatea propagandei evoluţioniste, cartea Predarea evoluţiei afirmă că există multe forme tranziţionale, şi dă şi câteva “exemple”. Pagina 15 conţine un articol vesel al evoluţionistului ateu E. O. Wilson, “Descoperirea unei verigi lipsă”. El pretinde să fi studiat “intermediari aproape exacţi între viespile solitare şi furnicile moderne, cu organizare socială.“ Însă alt evoluţionist ateu, W. B. Provine, susţine că “afirmaţiile lui Wilson sunt în mod explicit negate de text… Comentariile lui Wilson sunt înşelătoare, în cel mai bun caz“. [12]
(...) Cartea Predarea evoluţiei propune următoarea explicaţie la pagina 57:
Unele schimbări în populaţii s-ar putea întâmpla prea repede pentru a lăsa în urmă forme tranziţionale. De asemenea, multe organisme nu ar lăsa în urmă fosile, din cauza mediului în care trăiesc, sau din cauză că nu au organe care pot fi fosilizate uşor. (totuşi există fosile de bacterii, moluşte şi alte vietăţi care nu au schelet osos - n. tr.)
Şi Darwin a încercat să explice lipsa fosilelor tranziţionale prin ”extrema imperfecţiune a arhivei fosilifere”. Dar, după cum am văzut, chiar şi pentru organismele care lasă în urmă fosile excelente, ca ţestoasele, nu există intermediari. Michael Denton indică faptul că au fost descoperite fosile pentru 97.7% din ordinele existente de vertebrate terestre, şi acelaşi lucru este adevărat şi pentru 79.1% din familiile existente de vertebrate terestre – 87.8% dacă excludem păsările, deoarece devin fosile mai greu. [13]
Este adevărat că fosilizarea necesită condiţii speciale. În mod normal, când un peşte moare, pluteşte la suprafaţa apei, putrezeşte şi este mâncat de ”gunoieri”. Chiar dacă unele părţi ajung la fund, ”gunoierii” au grijă şi de ele. Scafandrii nu găsesc fundul mării acoperit cu animale moarte care sunt în proces de fosilizare. Acelaşi lucru se aplică şi la animalele terestre. Milioane de bizoni au fost ucişi în America de Nord secolul trecut, dar fosile sunt foarte puţine.
În natură, pentru ca o fosilă să se formeze şi să se păstreze bine, este nevoie în general să fie îngropată repede (pentru a nu fi mâncată de ”gunoieri”), şi să fie expusă acţiunii agenţilor de cimentare sau pietrificare. Cartea Predarea evoluţiei conţine câteva fotografii reuşite ale unui peşte fosilizat, cu caracteristicile bine păstrate, şi ale unei meduze fosilizate. Astfel de fosile nu s-ar fi putut forma treptat – cât timp îşi poate păstra o meduză (moartă - n. tr.)caracteristicile? Dacă cineva ar vrea să obţină astfel de fosile, cea mai bună metodă ar putea fi să toarne beton peste creatură! Doar condiţiile catastrofice pot explica majoritatea fosilelor – de exemplu un potop global, şi catastrofele regionale care au urmat.

Predarea evoluţiei continuă cu următoarele afirmaţii:
Totuşi, în multe cazuri, cum ar fi între peşti primitivi şi amfibieni, între amfibieni şi reptile, între reptile şi mamifere, şi între reptile şi păsări, există excelente fosile tranziţionale.
Dar Predarea evoluţiei nu prezintă nici un fel de dovadă pentru asta! Să examinăm pe scurt câteva dintre argumentele evoluţioniste mai răspândite:
Între peşti şi amfibieni: Unii evoluţionişti cred că amfibienii au evoluat dintr-un peşte Rhipidistian, ceva asemănător cu coelacanth-ul. Se credea că (coelacanth – n. tr.) îşi foloseau înotătoarele pentru a merge pe fundul mării, înainte de a ieşi pe uscat. Această speculaţie părea imposibil de infirmat, din cauză că după interpretarea evoluţionistă cu perioade lungi de timp, ultimul coelacanth trăise cu 70 de milioane de ani în urmă. Însă un coelacanth viu (Latimeria chalumnae) a fost descoperit în 1938. şi s-a observat că înotătoarele nu erau folosite pentru a merge, ci pentru a înota. De asemenea, părţile moi erau şi ele în totalitate de peşte, nu tranziţionale. De asemena, are şi alte caracteristici unice – naşte pui vii după o gestaţie de aproape un an, are o a doua coadă mai mică, care îl ajută la înot, şi o glandă care detectează semnale electrice. [14] Cel mai vechi amfibian, Ichthyostega (menţionat la pagina 39 în Predarea evoluţiei), nu prea arată a formă tranziţională. Are picioare dezvoltate complet, centură scapulară şi centură pelviană, pe când la peştii Rhipidistieni nu există nici urmă de aşa ceva.
Între amfibieni şi reptile: Seymouria este frecvent oferit ca intermediar între amfibieni şi reptile. Dar această creatură este datată (după metodele de datare evoluţioniste) la 280 de milioane de ani, cam cu 30 de milioane de ani mai tânără decât cele mai ”vechi” reptile adevărate, Hylonomus şi Paleothyris. Asta înseamnă că reptilele sunt cu milioane de ani mai în vârstă decât strămoşii lor! Şi nu există nici un motiv pentru a crede că (Seymouria – n. tr.) nu era complet amfibian în modul de reproducere. Trecerea de la ouăle amfibiene la ouăle de reptile necesită dezvoltarea unui număr de structuri noi, şi o schimbare la nivel biochimic – vezi secţiunea de mai jos despre schimbările ţesuturilor moi.
Între reptile şi mamifere: Despre ”reptilele cu caracteristici de mamifer” se spune de obicei că sunt forme tranziţionale. Dar, după părerea unui specialist în aceste creaturi:
Fiecare specie de reptile cu caracteristici de mamifer care a fost descoperită, apare brusc în arhiva fosiliferă, fără a fi precedată de specia care îi este strămoş direct. Dispare ceva mai târziu, la fel de brusc, fără a lăsa în urmă vreun urmaş direct. [15]
Evoluţioniştii cred că oasele din urechile mamiferelor au evoluat din nişte oase din fălcile reptilelor. Însă Patterson a recunoscut că nu există nici o conexiune clară între oasele din fălcile reptilelor cu caracterisitici de mamifer şi oasele din urechile mamiferelor. De fapt au existat dispute între evoluţionişti despre care oase sunt înrudite cu care. [16]

Funcţionarea posibililor intermediari
Neputinţa de a ne imagina forme intermediare funcţionale este o problemă reală. Dacă un liliac sau o pasăre a evoluat dintr-un animal terestru, formele tranziţionale ar fi avut membre anterioare care nu erau nici picioare bune nici aripi bune. Şi cum ar fi fost astfel de vietăţi selectate? Fragilele membre lungi ale presupuselor etape intermediare pentru lilieci şi pterozauri ar părea mai mult să îi încurce, decât să îi ajute.
Schimbări în ţesuturile moi
Desigur, părţile ”moi” ale multor creaturi ar fi trebui să se schimbe drastic, şi este improbabil ca să fie păstrate în arhiva fosiliferă. De exemplu, dezvoltarea oului amniotic ar fi necesitat multe inovaţii, printre care:
Învelişul.
Două noi membrane – amniosul şi alantoida.
Excreţia de acid uric insolubil în apă, în locul ureei (ureea ar otrăvi embrionul).
Albumina şi un acid special pentru a produce extrage apa.
Gălbenuş pentru hrana embrionului.
O schimbare în sistemul genital, care să permită fertilizarea oului înainte ca învelişul să se întărească. [17]
Mamiferele constituie un alt exemplu bun – există multe diferenţe între părţile lor moi şi cele ale reptilelor: • Mamiferele au un sistem circulator diferit, care include celule roşii fără nucleu, o inimă cu 4 compartimente în loc de trei, o arteră aortă în loc de două şi un sistem fundamental diferit de irigare cu sânge a ochilor.
Mamiferele produc lapte, pentru a-şi hrăni puii.
Pielea mamiferelor are încă două straturi, păr şi glande sudoripare.
Mamiferele au o diafragmă, o diviziune fibroasă, musculară între torace şi abdomen, care este vitală pentru respiraţie. Reptilele respiră în mod diferit.
Mamiferele îşi menţin temperatura corpului constantă (au sânge cald), necesitând un mecanism complex de control al temperaturii.
Urechea mamiferelor prezintă un organ complex, numit organul Corti, care nu există la nici o reptilă. [18]
Rinichii mamiferelor realizează o ”ultrafiltrare a sângelui” foarte profundă. Asta înseamnă că inima trebuie să fie capabilă să producă presiunea ridicată a sângelui care este necesară. Rinichii mamiferelor secretă uree în loc de acid uric, ceea ce necesită un mecanism chimic diferit. De asemenea sunt reglaţi cu fineţe pentru a menţine la un nivel constant substanţele din sânge, ceea ce necesită un sistem endocrin complex. [19] ---
Referinţe
[1]. C.R. Darwin, Origin of Species, 6th edition, 1872 (London: John Murray, 1902), p. 413.[2]. C. Patterson, scrisoare către Luther D. Sunderland, 10 aprilie 1979, publicată în Darwin’s Enigma (Green Forest, AR: Master Books, 4th ed. 1988), p. 89. Patterson a încercat ulterior să se dezică parţial de această afirmaţie, probabil alarmat de faptul că creaţioniştii s-ar folosi de faptul recunoscut de el.[3]. S.J. Gould, în Evolution Now: A Century After Darwin, ed. John Maynard Smith, (New York: Macmillan Publishing Co., 1982), p. 140. Predarea Evoluţiei conţine la paginile 56–57 o plîngere a lui Gould despre creaţioniştii care îl citau în privinţa rarităţii formelor tranziţionale. Acuză creaţioniştii că îi prezintă poziţia ca şi cum ar nega evoluţia însăşi. Această plângere nu este justificată. Creaţioniştii spun foarte clar că el este un evoluţionist înverşunat, ideea fiind că este un ”martor ostil.”[4]. S.J. Gould, The Ediacaran Experiment, Natural History 93(2):14–23, februarie 1984.[5]. L. Sunderland, ref. 2, p. 47–48.[6]. Fotografia şi informaţiile au fost obţinute mulţumită Dr. Joachim Scheven de la muzeul Lebendige Vorwelt din Germania.[7]. Reptiles, Encyclopedia Britannica 26:704–705, 15th ed., 1992.[8]. Ren Hirayama, Oldest Known Sea Turtle, Nature 392(6678):705–708, 16 aprilie 1998; comentariu de Henry Gee, p. 651, aceeaşi problemă.[9]. Mulţumită lui Steve Cardno, 1998.[10]. G.G. Simpson, Tempo and Mode in Evolution (NY: Columbia University Press, 1944), p. 105–106.[11]. O carte utilă despre arhiva fosiliferă este Evolution: The Fossils STILL Say NO!, de D. T. Gish (El Cahon, CA: Institute for Creation Research, 1995).[12]. Teaching about Evolution and the Nature of Science, un rezumat de Dr. Will B. Provine.[13]. M. Denton, Evolution, a Theory in Crisis (Chevy Chase, MD: Adler & Adler, 1985), p. 190.[14]. M. Denton, nota de subsol 13, p. 157, 178–180; de asemenea, W. Roush, ‘Living Fossil’ Is Dethroned, Science 277(5331):1436, 5 septembrie 1997 şi No Stinking Fish in My Tail, Discover, Martie 1985, p. 40.[15]. T.S. Kemp, The Reptiles that Became Mammals, New Scientist 92:583, 4 martie 1982.[16]. C. Patterson, Morphological Characters and Homology; in K.A. Joysey and A. E. Friday (eds.), Problems of Phylogenetic Reconstruction, Proceedings of an International Symposium held in Cambridge, The Systematics Association Special Volume 21 (Academic Press, 1982), 21–74.[17]. M. Denton, nota de subsol 13, p. 218–219.[18]. D. Dewar, The Transformist Illusion, 2nd edition, (Ghent, NY: Sophia Perennis et Universalis, 1995), p. 223–232.[19]. T. S. Kemp, Mammal-like Reptiles and the Origin of Mammals (New York: Academic Press, 1982), p. 309–310.
Sursa articolului: www.answersingenesis.org. Traducere de Bogdan Fărcăşanu