UE SI LIMITAREA LIBERTATII NOSTRE..

TRATATUL DE LA LISABONA SI INTERNETUL
Un material de Filotheu Monahul ( Ortodoxia group)

Echitabil şi imparţial, zilele se scurtează. Folosiţi vremea rămasă la maxim. Vă reamintesc că în vreme ce toate farurile mass-mediei româneşti erau pe alegerea democratică a noului preşedinte, la Bruxelles se alegea, TOTAL NEDEMOCRATIC, primul preşedinte al UE. De cîteva zile a intrat deplin în vigoare Tratatul de la Lisabona, care transformă România în gubernie a Uniunii Europene. De altfel, senatorii tocmai au aprobat o măsură a parlamentului UE care interzice bocirea mortului şi petrecerea sa la groapă. Îşi mai aduce cineva aminte de atitudinea parlamentarilor privitoare la cipurile din cărţile de identitate? Dar iată cum e cu internetul: "Este pentru prima data cand intr-un text juridic se face referire la utilizarea internetului ca principiu de baza deci, facand astfel legatura intre internet si exercitiul drepturilor si libertatilor fundamentale. Accesul unui utilizator la internet poate fi intrerupt numai in cazul in care este „necesar intr-o societate democratica” si numai dupa „o procedura prealabila echitabila si impartiala”, care le ofera utilizatorilor posibilitatea de a-si sustine cazul si respecta prezumtia de nevinovatie", a declarat raportoarea Parlamentului Catherine Trautmann (S&D, Franta). Eurodeputatii se lauda in comunicatul Parlamentului European ca "au reusit sa impuna accesului la internet o protectie juridica echivalenta cu cea valabila pentru un drept fundamental, prin adaugarea "prevederii privind libertatea internetului" in cadrul de reglementare UE pentru retelele si serviciile de comunicatii electronice". La Quadrature du Net: Pachetul telecom, o oportunitate ratata pentru drepturile utilizatorilor. BBC ATRAGE ATENŢIA: BBC aminteste insa ca amendamentul anterior, care cerea explicit obligativitatea unei decizii judecatoresti inainte de restrictionarea accesului la internet, a fost respins si ca este inca neclar ce va insemna in practica o procedura corecta si impartiala.
"Corect şi imparţial" a fost şi procesul Preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa din anul 1979.
Urmarea o ştim. http://economie.hotnews.ro/stiri-telecom-6557228-posibilitatea-taieri...


Despre Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa
La început de „drum”
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa s-a născut la 23 noiembrie 1925, fiind ultimul dintre cei 11 copii ai familiei Calciu din localitatea Mahmudia (Tulcea). De mic copil părinţii l-au crescut cu dragostea lui Dumnezeu în suflet. „Am fost educat într-o familie simplă, dar foarte religioasă, am stat în tinda şi în interiorul bisericii, am fost tot timpul în preajma unui preot”. În tinereţe îl urmărise gândul călugăriei, dar a optat, în cele din urmă, pentru menirea de a-i vindeca pe oameni. Astfel, după ce a absolvit liceul „Principele Carol” din Tulcea, în anul 1945, se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În 1948 comuniştii au încercat să lichideze tot ce le era în opoziţie, indiferent că această opoziţie ar fi avut o cauză religioasă sau politică. Printre cei cu convingeri naţionale şi religioase era şi studentul Gheorghe Calciu. Astfel, în anul trei de studii este arestat şi trimis în lagărul de „reeducare” de la Piteşti. Acuzaţia era „subminarea securităţii statului”.
„Şcoala” Piteşti
Pentru tânărul Gheorghe lagărul de exterminare de la Piteşti devine o nouă şcoală. Aici, din „naivul cu ochi albaştri” devine „luptătorul în zeghe” pentru Hristos şi neamul său. În această închisoare, a căzut în cel mai mare păcat al vieţii sale (lepădarea) dar a atins şi cele mai mari virtuţi (dragostea de vrăjmaşi şi curajul mărturisirii), ceea ce l-a ajutat să reînvie sufleteşte.
La Piteşti erau cei mai curaţi dintre deţinuţi. Aceştia nu au fost implicaţi în curente şi acţiuni politice, astfel reuşind să reziste mai mult. Rezistenţa lor consta în rugăciune şi dobândirea virtuţilor. În închisoare se formase un curent mistic, greu de înţeles de către opresori, iar tortura era pe măsura rezistenţei. „Acolo era un fel de centru de spiritualitate şi mod de gândire sincer. Cum de mic am fost crescut cu rugăciunea, m-am integrat mai uşor în această mişcare spirituală sinceră şi autentic românească. La Piteşti rugăciunea nu înceta nici ziua, nici noaptea. Fiecare celulă avea un timp de rugăciune. În momentul când în celula respectivă era gata cu rugăciunea, bătea cu pumnul în perete şi rugăciunea începea în următoarea celulă. Cel puţin un singur om stătea pe noapte să se roage, să mediteze, să privegheze. Aşa rugăciunea făcea ocolul întregii închisori. Când a început „reeducarea” deja la Piteşti se formase un centru de spiritualitate şi rugăciune”.
Cădere şi ridicare
Cel mai de temut dintre torţionari era Eugen Ţurcanu. Acesta, după cum îl descriu supravieţuitorii care au trecut prin mâna lui, „Era plin de furie..., o furie demonică. În timpul anchetelor, după ce ne termina de torturat spunea: „Dacă Hristos ar fi trăit în vremea mea nu mai apuca să ajungă pe cruce”.
Despre aceste torturi, părintele Calciu spunea: „Cred că structura lui Ţurcanu a fost de la început demonică. El nu a fost un convertit de la bine la rău. Era demonul suprem al acţiunii de la Piteşti. Era dotat cu o forţă de dominaţie nemaipomenită. Când intra în celulă stârnea o groază totală şi nu se poate explica cum, rând pe rând, şi-a dărâmat toţi adversarii. Toată închisoarea tremura de frica lui. Îi smulgea pe cei mai buni dintre noi, îi bătea, îi tortura, îi transforma, mă rog, îi întorcea pe dos. Chiar dacă nu se schimba ceva în sufletul lor, groaza era aşa de mare încât unii dintre ei deveneau ei înşişi informatori. În felul acesta s-a introdus neîncrederea, spaima, disperarea în mulţi dintre noi. Unii au rezistat iar alţii au cedat, alţii chiar au murit în timpul torturilor iar alţii s-au sinucis. Puţini au fost cei care au rezistat până la capăt fără să cedeze. Mulţi dintre cei căzuţi şi-au revenit, mai devreme sau mai târziu, pentru că refacerea sufletului nu e ca refacerea trupului. Sufletul are nişte legi mai tainice, se reface mai greu sau niciodată... Refacerea mea a fost mult mai grea decât a altora pentru că şi ruptura a fost mai mare. Aveam 25 de ani şi eram destul de naiv, un copil de ţăran cu o credinţă puternică şi o încredere deosebită în oameni. Am vrut să mă sinucid împreună cu Puiu Dobre. I-am scris gândul meu pe o bucată de săpun şi Ţurcanu m-a văzut când i-am aruncat săpunul. M-a snopit în bătaie. Îmi pierdusem conştiinţa, nu mai ştiam nici să citesc, nu mai cunoşteam literele, rugăciunea Tatăl nostru am uitat-o complet. Fără vreun efort intelectual, ci din inimă încă se mai simţea o licărire a rugăciunii lui Iisus <>. În acea disperare I-am promis lui Dumnezeu că dacă voi ieşi viu din închisoare mă voi face preot. Ceilalţi deţinuţi mă considerau un înger... da, un înger. Dar acum eram un înger căzut(...)
Mi-am revenit în momentul în care am fost pus în faţa unor acţiuni îngrozitoare care se refereau la procesul în care victimele trebuiau să devină acuzaţi. Atunci s-a trezit în mine spiritul de dreptate şi îngerul meu m-a făcut să iau, cu riscul vieţii, atitudine, punând stop acelei înscenări îngrozitoare. Mi-au cerut să spun că am complotat cu alţi deţinuţi în chestiuni politice, dar nici nu îi cunoşteam pe acei oameni”. Ulterior, tânărul Gheorghe Calciu a fost transferat la Jilava unde a stat până în 1956 şi apoi la Zarca de la Aiud şi Gherla. Zarca era o secţie specială în cadrul închisorii din Aiud unde erau duşi cei ce primeau cu greu „reeducarea”, sau chiar deloc. Aici calvarul a reînceput. După 16 ani de închisoare a fost eliberat. „În 1964 ne-au dat drumul la toţi, sub presiunile Occidentului, dar şi pentru că de-acum comuniştii se credeau stăpâni pe ţară, pe suflete, pe tot”.
„Soldat” în sutană
După ieşirea din închisoare a încercat să continue Facultatea de Medicină, dar nu a fost reprimit. Astfel a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia Franceză, după care s-a înscris la Teologie cu gândul de a-şi împlini promisiunea făcută lui Dumnezeu în închisoare. Iniţial fusese respins de directorul seminarului deoarece avea la dosar anii de detenţie. „M-am dus la Patriarhul Iustinian Marina. Spre surprinderea mea patriarhul m-a primit fără nici o rezervă, deşi i-am spus că am făcut închisoare. Patriarhul Iustinian m-a trimis la secretarul Institutului Teologic care era călugărul Antonie Plămădeală (ulterior mitropolit) spunându-mi să scot din autobiografie anii de detenţie. Secretarul institutului s-a făcut că nu observă acest lucru şi am fost acceptat”. În 1971 a fost licenţiat în teologie, după care a fost primit profesor de franceză în cadrul seminarului. Între timp se căsătorise cu fiica unui fost deţinut şi a fost hirotonit ca preot, în jurul său adunându-se mulţi tineri şi intelectuali.
Când comunişti au dărâmat biserica Enei, ctitorie a lui Mihai Viteazul, glasul părintelui Calciu a răsunat ca un tunet în pustiul nepăsării şi al compromisului cu atât mai mult cu cât, de această dată consecinţele erau mult mai grave, răsfrângându-se şi asupra familiei. În timp ce slujea la biserica Radu Vodă, a ţinut un şir de şapte predici consecutive care au rămas în conştiinţa publică: „7 cuvinte pentru tineri”. Aceste predici, precum şi alte articole de curajoasă atitudine, condamnau demolarea bisericilor şi ateismul oficializat. Acestea circulau printre studenţi dar şi printre intelectuali pe foi dactilografiate, unii chiar memorând fragmente din ele. În urmă cu doi ani, părintele spunea despre aceste predici: „Le-am rostit în momentul în care conştiinţa românească era pregătită să le audă. Aceste cuvântări au creat un curent subteran de rezistenţă, susţinut mai ales de tinerii teologi. Ceream numai libertatea credinţei şi încetarea abuzurilor. M-au urmărit încă de la prima predică, dar nu m-au putut aresta. M-am rugat la Dumnezeu să nu mă poată prinde până ce le termin pe toate şapte”. Pe a opta nu a mai reuşit să o ţină, căci deja a fost arestat. „I-am promis lui Dumnezeu doar şapte şi mi-a ascultat dorinţa”. După 1989 cele „7 cuvinte” au fost publicate sub forma unor broşuri, în ţară şi străinătate. În prezent se găsesc şi la pangarul bisericii Sfânta Treime din Oradea. Chiar dacă au fost rostite în 1979, ele rămân la fel de actuale şi în zilele noastre. Ca urmare a acestor „cuvinte” este condamnat la alţi zece ani de închisoare din care săvârşeşte doar jumătate. În total îşi plăteşte lupta anticomunistă cu 21 ani de detenţie. Cu toate acestea face parte dintre aceia care a avut puterea să demaşte în instanţă pe adevăraţii inspiratori ai crimelor de „reeducare”.
Expulzarea, exilul
După a doua sa arestare, numeroase grupuri de români din exil, în frunte cu Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, au intervenit pe lângă oficialii occidentali pentru salvarea sa: „De câte ori se acorda României clauza naţiunii celei mai favorizate, de atâtea ori trimitea administraţia americană la Bucureşti o listă cu deţinuţii de conştiinţă, pe care eu eram primul. După cinci ani de insistenţe, am fost eliberat din închisoare cu condiţia să părăsesc ţara”. Astfel, în 1984 iese din închisoare rămânând un an cu arest la domiciliu, timp în care „ambasada SUA mi-a transmis că sunt binevenit în America”. Astfel s-a stabilit în Washington unde a întemeiat o parohie românească ortodoxă.
În 1987, FBI îl informează că securitatea din România îi pregăteşte un atentat, sfătuindu-l să părăsească pentru o vreme Washingtonul. Părintele Calciu spunea că se simţea urmărit mereu de securitate, mai ales când venea în Europa, dar şi după 1989, când venea în România. Cu toate acestea nu s-a lăsat intimidat şi a continuat să ţină legătura cu cunoscuţii din România, să scrie cărţi şi articole, precum şi să vorbească la posturile de radio „Vocea Americii” şi „Europa liberă”. După 1989, l-a cunoscut personal pe Liviu Turcu, şeful reţelei de spionaj românesc din SUA: „Turcu mi-a spus că, într-adevăr, se încercase asasinarea mea printr-un cubanez, dar s-a renunţat la plan, datorită consecinţelor pe care le-ar fi avut asupra relaţiilor româno-americane”.
După 1990, securitatea l-a ameninţat că, dacă mai intră pe teritoriul ţării, va fi bătut „de un grup de muncitori”. Cu toate acestea nu s-a lăsat intimidat, reuşind, de altfel, să vindece multe suflete de apostazie şi laşitate. Aflându-se în celălalt capăt al lumii, părintele spunea: „Cu trupul sunt în America, dar cu sufletul nu mă va putea despărţi nimeni de România şi de ortodoxie”. După căderea comunismului, părintele Calciu vedea un alt pericol asupra României, capitalismul: „măcar comuniştii îţi erau duşmani pe faţă. Capitaliştii, vorbesc despre Dumnezeu, dar treptat şi pe neobservate îl scot din societate, şcoli, instituţii, din familie şi mai ales din sufletul individului”. Atât în articolele sale, cât şi la conferinţele cu tinerii la care a luat parte în marile oraşe din ţară, părintele Calciu, deşi la o vârstă înaintată, lupta ca un tânăr împotriva celei mai mari erezii a secolului: ecumenismul. Despre această erezie spunea că în spatele aşa-ziselor „bune intenţii” nu stă dorinţa sinceră de unitate în credinţă, ci se ascund interesele demonice ale politicii mondialiste „...dorinţa unora de a stăpâni popoarele, gloria lor. Ortodoxia nu are nimic de negociat în materie de credinţă, ea depăşeşte limitele logicii şi ale raţionamentului uman. Adevărul nu se poate negocia. Putem fi în relaţii foarte bune cu oricare dintre culte, dar nu într-o mişcare ecumenistă. Noi avem credinţa noastră, tradiţiile noastre, cultura noastră, trecutul nostru. De ce să renunţăm la ele în schimbul unor oferte străine, lipsite de sacralitate şi fără nimic românesc în ele. Biserica trebuie să lupte mai mult şi o poate face prin preoţii şi intelectualii devotaţi pe care îi are.”
Repatrierea
Părintele Calciu a trecut la cele veşnice la 21 noiembrie, după ce a fost împărtăşit pe patul spitalului de un alt fost deţinut în închisorile comuniste, ÎPS Bartolomeu Anania. Viaţa sa a fost curmată brusc de un cancer galopant. În timpul cât a stat în spital a fost vizitat de Patriarhul Teoctist al României care i-a dăruit o iconiţă sculptată în os. Dorinţa sa a fost ca să fie îngropat în pământ românesc împreună cu iconiţa primită de la patriarh şi mătăniile de la călugăriţele din Diaconeşti. A fost adus în ţară de ziua Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul românilor, rămânând la Bucureşti, în biserica Radu Vodă, până sâmbătă 2 decembrie când a fost dus la Petru Vodă (jud. Neamţ). În timpul cât a poposit în Bucureşti, a fost vizitat de mii de credincioşi, preoţi, foşti colegi, elevi ş.a., iar PF Teoctist, împreună cu un sobor de arhierei şi preoţi, a oficiat slujba înmormântării. Înmormântarea a avut loc în ziua de 3 decembrie în prezenţa a zeci de preoţi şi peste 3.000 de credincioşi care l-au condus pe ultimul său drum pământesc. Când a fost aruncat primul pumn de ţărână peste sicriul aşezat în groapă toţi cei prezenţi au început să cânte instantaneu: „Hristos a înviat!”