Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

vineri, 21 ianuarie 2011

POMENIREA SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL-MODEL DE CURAJ IN A MARTURISI ADEVARUL SI SFANTA CREDINTA



Sfantul Maxim Marturisitorul (580-662), teolog si scriitor mistic ortodox. S-a nascut in jurul anului 580 la Constantinopol, intr-o familie aristocrata, care s-a ingrijit sa-i dea o educatie aleasa. Datorita culturii sale deosebite, este remarcat si ajunge secretar prim al imparatului Heraclie. Dupa o activitate relativ scurta, in anul 614, paraseste preocuparile si onorurile lumesti si imbratiseaza viata monahala la manastirea Chrysopolis - Scutari, de pe cealalta parte a Bosforului, ajungand sa detina functia de staret a acestui ase­zamant monahal, in anul 626, in timpul invaziei persane, se refugiaza in Africa, in timpul sederii la Cartagina, in 645, a avut loc o controversa hristologica intre el si Pyrrhus, ex-patriarhul Constantinopolului, in prezenta guvernatorului imperial Grigorie si a mai multi episcopi. Maxim a obtinut o victorie clara impotri­va lui Pyrrhus si a sustinatorilor acestuia care promovau erezia monotelita, ideolo­gie sustinuta la curtea bizantina si de teologii acesteia.
Monotelismul a aparut intr-un context de urgenta. Fiind confruntat cu primejdia persana, imparatul Heraclie a fost sfatuit sa faca pact cu monofizitii de la granita orientala a imperiului. Acest pact urma sa se faca pe baza unui compromis, care, lasand deoparte problema celor doua firi in Hristos, obliga cele doua partide, monofizita si duofizita, sa admita o sin­gura lucrare in El. Prima personalitate crestina castigata la aceasta noua invata­tura a fost episcopul ortodox Cyrus din Phasis, care, drept rasplata, a fost ridicat pe scaunul de patriarh al Alexandriei in anul 630. Dupa o perioada de trei ani, in 633, ortodocsii si monofizitii iscalesc formal pacea intre ei. Sofronie sesizeaza pericolul noii invataturi si se duce la Cyrus, rugandu-l in genunchi sa renunte la ea si in consecinta la publicarea pactu­lui. Neavand succes, Sofronie merge la Constantinopol pentru a-l intalni pe patriarhul de aici, Serghie, pe care il convinge sa nu se vorbeasca nici de una si nici de doua lucrari in Hristos. So­fronie ajunge patriarh al Ierusalimului. Serghie publica o scrisoare sinodala in sensul intelegerii si ia legatura cu Honoriu care este si el de acord sa pastreze tacere in problema in cauza, insa afirma ca in Hristos era o singura vointa. La ran­dul lui, Sofronie publica si el in acelasi an, 634, o scrisoare sinodala in care face distinctie intre cele doua lucrari in Hristos, fara insa a spune deschis ca sunt doua. Urmeaza o perioada de relativ calm, pana in 638, cand imparatul publi­ca Ecthesis-ul sau, ceea ce provoaca o reactie puternica din partea gruparii orto­doxe, in cadrul careia Maxim ocupa un loc de frunte. Disputa din Africa, din 645, se inscrie in contextul actiunilor indreptate impotriva Ecthesis-ului impe­rial, in acelasi timp, sunt tinute mai multe sinoade locale in Africa, care au condamnat monotelismul. In 648, impa­ratul Constans II (641-668) da un nou decret, Typos, prin care oprea, sub grea pedeapsa, de a se mai discuta daca in Hristos sunt doua sau o singura lucrare. Din Africa, Maxim merge la Roma, unde il convinge pe papa Martin I sa convoace sinodul de la Lateran, in anul 649, care adauga inca o condamnare la dosarul monotelit. Maxim si Martin devin pri­mele victime ale acestui decret imperial. In 653 Maxim este arestat, impreuna cu ucenicul sau Anastasie monahul, si adusi la Constantinopol in vara anului 653. In anul 655 urmeaza un proces, in urma caruia Maxim a fost exilat la Bizya in Tracia, iar Anastasie este trimis la Perberis. Dupa numai un an, Maxim a fost audiat din nou si, intrucat a refuzat orice retractare, a fost transferat la Perberis. In anul 662, Maxim si Anastasie monahul, la care s-a adaugat si Anastasie apocrisiarul roman, de la care ne-a ramas o scrisoare si o culegere de silogisme anti-monotefite (Migne, PG., 90, 173-190), sunt adusi pentru o noua audiere la Constantinopol. Intrucat nu au voit sa pastreze tacere asupra problemei daca in Hristos exista una sau doua lucrari sau vointe, au fost biciuiti si li s-a taiat limba si mana dreapta in fata multimii, pentru a nu mai putea comunica prin grai sau prin scris. Cei trei martiri sunt trimisi intr-un al treilea exil in tinutul lazilor, pe coasta de rasarit a Marii Negre, unde Maxim, ramas monah pana la sfarsitul vietii, se stinge din viata in urma chinurilor, la 13 august 662, in varsta de 82 de ani. Pentru perseverarea lui in marturisirea si apa­rarea adevarului credintei ortodoxe, Sf. Maxim va fi numit "Marturisitorul". Sf. Maxim a fost un teolog desavarsit. Magistrii lui preferati au fost Sf. Gri­gorie de Nazianz si Dionisie Areopagitul, pe care il identifica cu ucenicul Sf. Pavel, si asupra carora a scris comen­tarii minunate. Opera pe care el a creat-o se apropie cel mai mult de ceea ce poate fi numit "sistem" teologic, datorita coezi­unii, structurii si modului in care a fost conceputa. El a abordat aproape toate aspectele teologiei: exegeza biblica, dog­matica, ascetica, mistica, liturgica, poezie.

Sfantul Maxim Marturisitorul - Lucrari
Lucrari exegetice: Despre diferite chestiuni si nedumeriri din Sf Scriptura catre Talasie; Chestiuni, intrebari si raspunsuri; 79 intrebari si raspunsuri asupra unor locuri biblice..., catre Teopempt scolasticul; Scurta talcuire a Rugaciunii domnesti; Scolii la operele Sf. Dionisie Areopagitul; Despre diferite locuri grele la Sfintii Dionisie si Grigorie; Ambigua la Sf. Grigorie Teologul. in exegeza sa, Maxim face uz de toate metodele exegetice, preferand insa meto­da alegorica sau analogica. Lucrari dogmatice: Opuscule teologice si polemice, impotriva monotelismului si a monofizitismului. Este vorba de o co­lectie de scurte disertatii sau rezumate, abordand teme hristologice, cum ar fi: despre cele doua firi ale lui Hristos; Despre cele doua vointe ale unui singur Hristos, Dumnezeul nostru; Despre cali­tate, proprietate si diferenta sau dis­tinctie; Capete despre substanta, esenta si fire si despre ipostas si persoana; Din tratatul despre lucrari si vointe etc. La acestea se adauga si tratatul de antropo­logie crestina: Despre suflet. Lucrari morale si ascetice: Carte de ascetica; Despre dragoste, in 400 de capitole; Alte capitole; 243 capitole teo­logice si iconomice; 200 capitole sau capete teologice s i practice (iconomice); 500 diferite capitole teologice si icono­mice; Mistagogia, lucrare de capatai pentru intelegerea simbolico-mistica a Bisericii si a slujbelor liturgice; Calcul bisericesc si scrisorile sale in numar de 45, unele avand un caracter dogmatic. Exista la Sf. Maxim o viziune cosmica asupra lumii care, in planul metodei si al realizarii, reprezinta bilantul si culmea gandirii grecesti, teologice si filosofice, in sinteza sa doctrinara se intalnesc Origen si Evagrie. Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nysa si Grigorie de Nazianz, alaturi de structuri filosofice platoniciene si aristotelice. Continutul viziunii sale cosmice are in centrul ei intruparea Fiului lui Dumnezeu si urcu­sul (anabasis) omului spre indumnezeire, care consta in restaurarea chipului lui Dumnezeu in om, intunecat prin pacatul originar, premiza fundamentala pentru actualizarea asemanarii cu Dumnezeu dupa har a omului. Acesta este telul ur­cusului omului spre indumnezeire, care se realizeaza prin curatirea de patimi si prin cunoasterea in duh a ratiunilor lu­mii, care sunt primele doua trepte ce anti­cipeaza pe cea de a treia: unirea cu Dum­nezeu si contemplarea in lumina Lui directa a ratiunilor tuturor lucrurilor. Este vorba aici de o miscare naturala care nu este doar a omului. Ea insufleteste intre gul univers si fiecare faptura e un impuls dat firii si sustinut in ea de Dumnezeu in calitate de cauza si tinta finala a ei. Miscarea nu este un efect al caderii de la Dumnezeu ca in origenism, ci tine de insasi firea celor create, manifestand aspiratia acestora de la existenta simpla la existenta fericita si la existenta fericita vesnica. Pentru Maxim, Dumnezeu insusi, care nu este pentru si in Sine, nici inceput, nici tinta finala, nici interval miscator intre acestea doua, ca unul ce se dezvolta spre nimic, fiind nelimitat din veci, se face pentru lume actiune ce mij­loceste intre inceput si tinta finala, spo­rind si adaptandu-se potrivit diferitelor faze pe care le parcurge lumea, in sanul lumii, dar totusi neidentificate cu natura ei creata, sunt ascunse, ca forte efective, energiile divine, trecand prin toate fazele ei de dezvoltare. Aceasta e providenta divina: "Dumnezeu nu este pentru Sine, pe cat putem noi cunoaste, nici inceput, nici mijloc, nici sfarsit... inceputul exis­tentelor, mijlocul si sfarsitul lor este Dumnezeu ca Cel ce le face pe acestea, nu ca cel ce le sufera. Caci e inceput ca Facator, mijloc ca Pronietor si sfarsit ca Cel ce le circumscrie" (Cap. gnostice I, l, 10). Cel ce tine toate la un loc si calau­zeste in general si mai ales in planul spe­cial al mantuirii, este Dumnezeu prin Logosul si Duhul Sfant, adica Ratiunea divina ca Ratiunea cea mai generala ce imbratiseaza toate ratiunile fapturilor si viata divina, prin care se sustine si se inalta calitativ viata tuturor. De aceea, inaltarea spre treapta cea mai inalta a existentei, spre indumnezeire nu se poate face decat prin Logos. El este substanta sau taria ce lucreaza in virtuti, este calea omului intarit in virtuti, ce nu se abate nici la dreapta nici la stanga, intreaga Weltanschauung maximiana este concen­trata in Hristos, este o viziune hristica, care nu inceteaza niciodata de a fi un sistem atotcuprinzator, in care lumea intra si se valorifica pentru vesnicie in toata amploarea ei.
Remus Rus

sursa: crestinortodox



1. Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti.
2. Dragostea este nascuta de nepatimire; nepatimirea, de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare; infranarea la randul ei, e nascuta de frica lui Dumnezeu, in sfarsit frica de credinta in Domnul.
3. Cel ce crede in Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se infraneaza de la patimi; cel ce se infraneaza de la patimi rabda necazurile; cel ce rabda necazurile va avea nadejde in Dumnezeu, iar nadejdea in Dumnezeu desface mintea de toata impatimirea dupa cele pamantesti; in sfarsit mintea desfacuta de acestea va avea iubirea catre Dumnezeu.
4. Cel ce iubeste pe Dumnezeu pretuieste cunostinta Lui mai mult decat toate cele facute de El si staruieste pe langa ea neincetat cu mare dor.
5. Daca toate cele ce sunt, prin Dumnezeu si pentru Dumnezeu au fost facute, si daca Dumnezeu este mai bun decat cele ce au fost facute de El, cel ce paraseste pe Dumnezeu, care e neasemanat mai bun, si se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine pretuind mai mult cele facute de Dumnezeu decat pe Dumnezeu.
6. Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain.
7. Daca sufletul e mai bun decat trupul si daca Dumnezeu, care a facut lumea, e neasemanat mai bun decat lumea, cel ce cinsteste trupul mai mult decat sufletul si lumea zidita de Dumnezeu mai mult decat pe Dumnezeu nu se deosebeste intru nimic de inchinatorii la idoii.
8. Cel ce si-a desfacut mintea de iubirea si de preocuparea staruitoare de Dumnezeu si o are legata de ceva din cele ce cad sub simturi, acela cinsteste trupul mai mult decat sufletul si cele facute de Dumnezeu mai mult decat pe Dumnezeu, care le-a facut.
9. Daca viata mintii este lumina cunostintei, iar aceea e nascuta de dragostea catre Dumnezeu, bine s-a zis ca nimic nu este mai mare decat dragostea dumnezeiasca.
10. Cand mintea porneste in focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Caci luminata fiind de lumina dumnezeiasca cea nemarginita, paraseste simtirea fata de toate cele facute de Dumnezeu, precum si ochiul sensibil nu mai simte stelele, cand rasare soarele.
11. Toate virtutile ajuta mintea sa castige dragostea dumnezeiasca. Dar mai mult ca toate, rugaciunea curata. Caci prin aceasta zburand catre Dumnezeu, iese afara din toate cele ce sunt.
12. Cand mintea e rapita prin dragoste de cunostinta dumnezeiasca si, iesind afara din toate cele facute, simte nemarginirea dumezeiasca, atunci coplesita de prezenta dumnezeiasca, se trezeste la simtirea smereniei sale asemenea dumnezeiescului Isaia si rosteste cu uimire cuvintele Proorocului: “O, nenorotitul de mine! Sunt pierdut! Caci om fiind si buze spurcate avand si locuind in mijlocul unui popor ce are gura spurcata, am vazut cu ochii mei pe imparatul Domnul Savaot”.
13. Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile celor ce nu s-au curatit inca. De aceea cand vede intoarcerea si indreptarea lor, se bucura cu bucurie mare si negraita.
14. Necurat este sufletul patimas, care e plin de ganduri de pofta si de ura.
15. Cel ce vede in inima sa vreo urma de ura fata de un om oarecare, pentru vreo anumita greseala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de om.
16. “Cel ce Ma iubeste pe Mine, zice Domnul, va pazi poruncile Mele”. ”Iar porunca Mea aceasta este, ca sa va iubiti unii pe altii”. Cel ce nu iubeste asadar pe aproapele nu pazeste porunca. Iar cel ce nu pazeste porunca nici pe Domnul nu-L poate iubi.
17. Fericit este omul care poate sa iubeasca pe tot omul la fel.
18. Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios sau vremelnic.
19. Fericita este mintea care a trecut peste toate lucrurile si se desfateaza neincetat de frumusetea dumnezeiasca.
20. Cel ce preface grija de trup in pofta si pentru lucruri vremelnice tine minte raul de la aproapele, acela slujeste zidirii in locul Ziditorului.
21. Cel ce isi pastreaza trupul nesupus placerii si sanatos il are impreuna slujitor spre lucrarea celor bune.
22. Cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata intristarea lumeasca.
23. Cel ce iubeste pe Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate pastra banii, ci-i foloseste cu dumnezeiasca cuviinta, dand fiecaruia din cei ce au trebuinta.
24. Cel ce face milostenie imitand pe Dumnezeu nu cunoaste deosebire intre rau si bun, intre drept si nedrept, cand e vorba de cele ce sunt de trebuinta trupului, ci imparte tuturor la fel, dupa trebuinta, chiar daca cinsteste mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decat pe lenes.
25. Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun si fara patima, iubeste pe toti la fel, ca fapturi ale sale, dar pe cel virtuos il slaveste, ca pe unul ce si-a insusit cunostinta si prin aplecarea voii, iar pe cel lenes il miluieste pentru bunatatea Sa si il intoarce in veacul acesta prin certare, tot asa si cel bun fara patima in aplecarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel lenes il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric.
26. Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin impartasirea cuvantului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca.
27. Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca.
28. Cel ce a dobandit in sine dragostea dumnezeiasca, nu osteneste urmand Domnului Dumnezeului sau, asemenea dumnezeiescului Ieremia ci sufera cu vitejie orice osteneala, batjocora si ocara, neluand in seama catusi de putin raul de la nimeni.
29. Cand vei fi ocarat de cineva, sau dispretuit in vreo privinta oarecare, fii cu luare aminte dinspre gandurile maniei, ca nu cumva, despartindu-te de dragoste din pricina supararii, sa te asezi in tinutul urii.
30. Cand vei suferi pentru vreo ocara sau necinste, sa stii ca te alegi cu un folos. Caci prin ocara e alungata de la tine slava desarta.
31. Precum amintirea focului nu incalzeste trupul, asa credinta fara dragoste nu lucreaza in suflet iluminarea cunostintei.
32. Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sanatos, asa si cunostinta lui Dumnezeu atrage spre sine in chip firesc mintea curatita prin dragoste.
33. Minte curata este aceea care s-a despartit de nestiinta si e luminata de lumina dumnezeiasca.
34. Suflet curat este acela care s-a eliberat de patimi si se bucura neincetat de dragostea dumnezeiasca.
35. Patima de ocara este miscarea sufletului impotriva firii.
36. Nepatimirea este o stare pasnica a sufletului, care face ca sufletul sa se miste cu anevoie spre rautate.
37. Cel ce prin sarguinta a dobandit roadele dragostei nu se stramuta din aceasta, chiar de-ar patimi zeci de mii de rele. Sa te incredinteze despre aceasta Stefan, ucenicul lui Hristos, si cei ca el si insusi Mantuitorul, care se ruga Tatalui pentru cei ce-L ucideau si cerea iertarea de la El, ca pentru unii ce nu stiau ce fac.
38. Daca propriu iubirii este sa rabde indelung si sa fie cu bunatate, cel ce se lupta cu manie si planuieste viclesug vadit este ca se face strain de Dumnezeu, daca Dumnezeu este dragoste.
39. “Sa nu ziceti, spune dumnezeiescul Ieremia, ca sunteti biserica Domnului”. Iar tu sa nu zici ca simpla credinta in Domnul nostru Iisus Hristos poate sa ma mantuiasca. Caci aceasta este cu neputinta de nu vei dobandi si iubirea fata de El prin fapte. Doar despre credinta simpla s-a spus: “si dracii cred si se cutremura” (Iacob 2, 19).
40. Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata.
Filocalia vol II

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu