A FOST SAU NU EMINESCU UN CRESTIN ADEVARAT?

PUBLICISTICA LUI MIHAI EMINESCU. ADEVĂRUL CREȘTIN


Mulţi necunoscători, care au intrat în contact cu opera eminesciană, s-au grăbit să facă afirmaţii nefondate, care susţineau că poetul nu crede în Dumnezeu. Premisa de la care au plecat putea fi poezia Împărat si proletar : „Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere vă aplece-n jug / Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată / După ce-amar muncirăţi, mizeri viaţa toată, /Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? “.
Puţini sunt aceia care ştiu că Eminescu a fost atras, dintotdeauna, de cărţile vechi, religioase şi a cules o mulţime de însemnări de-a lungul anilor, cu privire la însemnătatea religiei, a credinţei, mai ales în timpul studiilor la Viena şi Berlin. Mare pasionat de filosofie, Eminescu a găsit în operele unor filosofi ca Platon, Aristotel, Kant, Hegel sau Descartes, argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Problema religiei, a creştinismului, ocupă pagini întregi din manuscrisele eminesciene. Constantin Noica și D. Vatamaniuc au dezbătut pe larg acest subiect în lucrările lor. În următorul citat, Eminescu făcea câteva observaţii privitoare la istoria creştinismului primitiv, afirmaţie care ar putea fi socotită un punct de plecare al poeziei abia citate: „Fiindcă religia creştină, aşa cum era ea, trebuia, pentru a fi primită de clasele superioare, ca să facă concesiuni. Prin asta ea încetează de a fi creştină. De aici începe falsificarea ei şi prefacerea într-o religie care, ca toate cele orientale, n-a fost decât înrădacinarea subiectivă a unei stări sociale date şi credinţa cum că Dumnezeu a lăsat teologia ca toată împărţirea lucrurilor şi a oamenilor să fie aşa cum este”.
Multe dintre articolele sale, apărute în presa vremii, reflectă preocuparea pentru definirea adevărului creştin, aflarea relaţiei dintre om şi divinitate.
În 1878, apărea în ziarul Timpul, articolul intitulat, simplu şi la obiect, Paştele. Este uşor de remarcat, în el, dragostea faţă de Dumnezeu şi dezgustul faţă de de cei care se ascund sub masca unor așa-ziși creştini, deşi nu sunt decât nişte ipocriţi, nevrednici de iubirea Tatălui Ceresc. Poetul constată, cu tristeţe, că puţini sunt aceia care cred cu adevărat în Dumnezeu: „La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Iisus, de mai suntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm o alta: fost-am vreodată creştini? – şi suntem dispuşi a răspunde nu”. Argumentul e că oamenii, în general, încalcă poruncile şi se lasă guvernaţi de propriile pofte, mult mai puternice decât credinţa, păcătuind, hulind, încălcând jurăminte, minţind şi batjocorind.
Chiar conştientizând faptul că fac o mulţime de păcate, recunoscând că sunt „răii-răilor”, ei au, totuși, pretenţia de a nu fi pedepsiţi, deoarece acest lucru ar fi, chipurile, în contradicţie cu calităţile Domnului de „atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător”.
În finalul articolului, Eminescu revine la sentimente mai bune, se lasă cuprins de spiritul Sărbătorilor Pascale, vorbeşte despre frumuseţea lor, despre tradiţii, datini şi îşi încheie gândurile, urând cititorilor „Hristos a înviat!”.
Din istoria mănăstirilor închinate este un alt articol în care poetul îşi arată interesul pentru religia ortodoxă şi sprijină iniţiativa de toată lauda a Arhimandritului Chiriac, stareţ al Bisericii „Întâmpinarea Domnului”. Acesta plecase într-o călătorie prin Ţările Române, pentru a aduna cărţi în vederea înfiinţarii unei biblioteci la Schitul Cotlomosului. Publicistul încurajează cititorii să trimită la redacţia Timpului cărţi şi bani, pe care ar dori sa-i ofere ca donaţie în folosul proiectatei biblioteci. Din nou, Eminescu evidenţiază strânsa legătură dintre carte şi credinţă, precum şi rolul credinţei şi al educaţiei în formarea şi creşterea caracterului.
Un alt material care subliniază acelaşi lucru se intitulează Cu timpul au început a se recunoaşte..., în care se discută despre însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti. Autorul pleacă de la un exemplu foarte precis, Biblia lui Martin Luther King, scrisă într-unul dintre dialectele limbii germane, devenit mai târziu limbă literară şi de stat. Apoi revine la situaţia țării, unde lucrurile s-au petrecut într-un mod similar. În încercarea de a contracara tentativa calvinilor de a atrage la Reformă poporul român, Biserica şi domnii români au tradus cărţi bisericeşti în limba română, pe care au sfinţit-o şi au introdus-o în biserică şi stat.
Articolul Înfiinţarea unei Mitropolii... vorbeşte despre construirea, în Bucureşti, a unei Mitropolii romano-catolice care, în opinia publicistului, i-ar sili pe românii ortodocşi să înceapă o luptă contra bisericii catolice. Motivul pentru care se face această supoziţie este acela că înfiinţarea ei ar însemna sporirea creştinilor de rit latin în România. Ceea ce ar veni în contradicţie cu interesul naţional al românilor, care identifică religia cu naţionalitatea şi-i consideră străini pe toţi cei care nu sunt de legea neamului românesc: „sunt străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi...”. Pentru a spori aceste antipatii, Eminescu readuce în atenţia cititorilor chinurile la care au fost supuşi, în trecut, o mare parte dintre români din cauza religiei lor, fiind asupriţi de regii catolici, de habsburgi, care au şi desfiinţat Mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia. Înfiinţarea ar duce la o dezbinare confesională şi ar slăbi poziţia dinastiei Hohenzollern în România.
Poetul se identifică cu poprul, folosind pronumele personale, pronumele şi adjectivele posesive, precum și verbele la persoana I, plural: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, […] aceasta o voim şi dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcarea a poporului românesc, o vom şi face [...], vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut”.
În alte două materiale publicate în ziarul România liberă, Iconarii d-lui Beldiman, Eminescu abordează problema icoanelor de provenienţă rusească, excluzând din start influența lor: „nu poate avea o importanţă politică în ochii unei judecăţi sănătoase”. Abundenţa respectivelor icoane se explică prin lipsa unei industrii naţionale, atâta vreme cât cele lucrate la Gherla erau „foarte primitive, fabricate de ţărani simpli şi naivi, fără nici o cultură artistică, şi combătute chiar de episcopii din Transilvania”. Importul durează de sute de ani, problema nu e de actualitate, importantă fiind crearea unei industrii naţionale de icoane cromolitografiate, „care să poată concura produsele ruseşti şi să le înlocuiască”.
Unul dintre cele mai impresionante materiale publicistice este, fără îndoială, Serbarea de la Putna întru memoria lui Ştefan cel Mare, un reportaj excepţional, în care se remarcă talentul literar, nemărginit, al poetului nepereche. Reportajul descrie, pentru început, drumul către mănăstirea Putna „a cărui împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai bogate podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul”. Tot o dezmierdare e și auzul predicii rostite de preot, sentimentele religioase, patriotismul şi însufleţirea care i-au mişcat inima. Preocuparea pentru detalii este covârşitoare şi, fără voie chiar, este imposibil să nu fii transpus în aceea atmosferă. Stilul relatării, sugestia de măreţie a slujbei şi de sacralitate a locului, e a unui creştin adevărat, care acordă o importanţă primordială credinţei şi prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa.
Toate articolele pe subiecte de religie sunt bazate pe cunoştinţe extrem de aprofundate de teologie: cunoaşterea titlurilor, a rangurilor bisericeşti, cunoaşterea prevederilor şi acordurilor dintre guvern şi Biserică, a poziţei Bisericii în organismul statului, parcursul istoric al ţării noastre, drepturile canonice ale Bisericii Apusene, tezele teoretice de cosmogonie şi, bineînţeles, studiul îndelungat al Vechiului şi Noului Testament.
Publicistica lui Eminescu, axată pe probleme de teologie, este fermă şi necruţătoare. Respectul pentru creştinism şi ortodoxie este nemărginit, poetul fiind într-o permanentă luptă cu cei care ponegresc şi atacă Bierica şi credinţa ortodoxă. Poetul e un creştin autentic, care stabileşte o relaţie profundă între ortodoxie şi patriotism.


Rasai asupra mea
Rasai asupra mea, lumina lina,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioara;
O, maica sfânta, pururea fecioara,
In noaptea gândurilor mele vina.

Speranta mea tu n-o lasa sa moara
Desi al meu e un noian de vina;
Privirea ta de mila calda, plina,
Induratoare-asupra mea coboara.

Strain de toti, pierdut în suferinta
Adânca a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.

Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta
Si reapari din cerul tau de stele:
Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie