RELIGIA VIITORULUI (II)

2. RELIGIA VIITORULUI

Pentru starea spirituală a umanitătii contemporane este profund semnificativ faptul că experientele "harismatice" si de "meditatie" prind din ce în ce mai mult teren printre "crestini". Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trăirii duhovnicesti a adevăratului Crestinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Crestinismului ca meditatia extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele crestinilor.

Existenta centrată pe sine si care nu urmăreste altceva decât autosatisfactia, este atât de generalizată în viata "crestinilor" zilelor noastre, încât acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualităti autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei "vieti spirituale", o fac ca pe o altă formă de autosatisfactie. . Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al miscării "harismatice", cât si al diferitelor forme de "meditatie crestină": toate promit (si acordă imediat) experiente si "simtiri de multumire" si "pace".

Dar acesta nu este câtusi de putin idealul crestin, a cărui definitie esentială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. "Multumirea" si "pacea" propovăduite de miscările "spirituale" contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselăciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viată duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de "meditatie crestină", majoritatea de provenientă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trăirea crestină. Trăirea crestină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea vesnicei Împărătii ceresti, care nu se poate instaura desăvârsit decât la sfârsitul acestei lumi temporale. Iar adevăratul luptător crestin nu-si slăbeste vigilenta si nu-si află linistea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările vesnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viată. Pe când religiile orientale, cărora Împărătia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obtine simple stări psihice, care încep si sfârsesc în viata de aici.

În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngăduite în timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) si pentru a câstiga pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit iubirea adevărului" (II Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această "recoltă" satanică se strânge acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile crestinilor care au pierdut dulceata Crestinismului.

Tine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărătia satanei, ca si când ar fi a lui Hristos. Miscarea "harismatică" contemporană si "meditatia crestină", ca si "noua constiintă religioasă", cu care formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei viitorului, religia umanitătii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor "spiritual" de căpetenie este să facă accesibile tuturor crestinilor initieri satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână.

Să zicem că aceste "experiente religioase" sunt încă cel mai adesea căutări de natură experimentală si făcute orbeste, ce contin tot atâta autoînselare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor de initiere demonică; fără îndoială, nu toti cei care au "meditat" cu succes sau care cred că au primit "botezul duhului" au fost si initiati în împărătia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent linistitoare, acesta este scopul acestor experiente si nu există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de initiere. vor deveni din ce în ce mai eficace pe măsură ce, omenirea devine mai pregătită pentru ele prin atitudinea de pasivitate si deschidere la noile "experiente religioase" care îi sunt inculcate prin aceste miscări.

Dar cum a ajuns umanitatea - si fireste crestinătatea - la o asemenea stare disperată?

Desigur, nu din cauza închinării pe fată la satana, care este întotdeauna limitată la un număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru crestinul ortodox constient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecintă imediată a slăbirii credintei si a pierderii gustului crestinismului autentic.

În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano-catolicii si protestantii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înselătoriile drăcesti. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre crestinii ortodocsi de astăzi, dă la iveală cât de mult, chiar si acestia, au pierdut mireasma adevăratului crestinism., Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între adevăratul crestinism si pseudo-crestinism. De prea multă vreme crestinii ortodocsi iau de-a gata comoara nepretuită a credintei lor si neglijează să pună în practică o învătătură alcătuită din aurul cel mai curat.

Câti dintre crestinii ortodocsi au măcar cunostintă de existenta textelor de bază ale spiritualitătii ortodoxe, care ne învată tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care arată viata si învătăturile sfintilor îmbunătătiti care au obtinut într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viată? Câti dintre ei si-au însusit învătătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Vietile purtătorilor de Dumnezeu Părinti ai pustiei, în Războiul nevăzut, în cartea Viata mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt si în multe alte cărti ortodoxe?

În Viata marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) găsim un exemplu viu - cât de usor se poate pierde harul lui Dumnezeu.

Un ucenic al său mergea odată către oras să-si vândă acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească, zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care nu este nicidecum Mesia cel asteptat? Nu este El acela, ci altul va veni". Ucenicul, având o minte mai slabă si o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte si ajunse până la a rosti: "Poate că ceea ce spui tu este adevărat".

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie si-a întors fata de la el si nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminti ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine esti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era crestin si avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit si chipul de crestin nu mai este în tine".

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău si mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos si de Sfântul Botez? Acum mergi si plânge-ti păcatul, căci cu mine nu mai poti fi; numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu care împreună vei fi judecat si chinuit".

Auzind această judecată, ucenicul se cutremură si se aruncă la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui si rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului si îl învrednici de semnul iertării si milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine si-i spuse: "Copile, vino si dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez străluceste iar peste capul tău. De acum păzeste-te, ca nu cumva din lene si nepăsare dusmanul să te atace iar si, biruindu-te, să te arunce în focul gheenei".

Este semnificativ că miscările "harismatice" si "de meditatie" au prins rădăcină tocmai printre "crestinii ecumenisti". Trăsătura de bază a protestantilor ecumenisti este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura Biserică a Iui Hristos, una si adevărată; că harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni "crestine", si chiar în interiorul religiilor necrestine; că ceea ce Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu este decât "una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, si că practicile credintei cuiva în Hristos sunt de mică importantă, precum si apartenenta la o anumită confesiune.

Este adevărat, nu toti ortodocsii care iau - parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul asa (desi lucrul este cu sigurantă adevărat despre protestanti si romano-catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred gresit în Hristos si Biserica Sa, adresează implicit ereticilor cu care se află împreună aceleasi cuvinte ca si ucenicul din pildă: "Poate că ceea ce spuneti voi este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un crestin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Si câtă nevointă îi trebuie pentru a-L câstiga înapoi!

Deci, cu atât mai mult crestinul ortodox trebuie să umble în fata lui Dumnezeu cu frică si cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta credintă, care duc o viată de luptă duhovnicească cu păcatul si care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel crestinii din ziua de azi, care sunt înconjurati din toate părtile de un crestinism fals, care are propriul său arsenal de experiente ale "harului" si "Duhului Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură si din Sfintii Părintii, pentru a-si "întări" propriile erezii! Cu sigurantă trăim vremurile de pe urmă, când înselăciunea este atât de subtilă încât amăgeste, de este cu putintă, si pe cei alesi (Matei 24,24).

Falsii prooroci ai timpurilor noastre anuntă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea "noii ere a Duhului Sfânt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega". Este exact ceea ce se numeste, în adevăratele profetii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profetie, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forta unei puteri demonice.

Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor de initiere demonică si aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii" intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor si, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor alesi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putintă.

Împotriva acestei "experiente religioase" de mare fortă, crestinii ortodocsi trebuie să se trezească si să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin constienti de ceea ce înseamnă Ortodoxia crestină si în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "crestine" sau necrestine.

Crestini ortodocsi, păstrati cu sfintenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiti ca el să devină o chestiune de obisnuintă. Nu-l măsurati după măsura omenească si nu vă asteptati ca el să pară logic sau pe întelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depăseste omenescul sau celor care cred că îl pot obtine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat "nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor dispretuiti si cam "nebuni", siliti să trăiască în mijlocul unei mase al cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari si sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărătia (Luca 12,32).

Fie ca toti crestinii ortodocsi să se întărească pentru marea bătălie care îi asteaptă, si să nu. uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) si că pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Si apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).

Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniti! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).

Să trăim deci si noi, asa cum au făcut-o toti adevăratii crestini înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârsit si că Mântuitorul nostru va veni curând; căci Cel Ce mărturiseste acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)