RATACIRILE PAPEI IOAN PAUL II

PAPA IOAN PAUL II ACCEPTÃ ... EVOLUTIA

de Preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa

Conform unui articol publicat de Washington Post, Vineri, 25 octombrie 1996, pagina A1 - A14, adunarea anualã a Academiei Pontificale de Stiinte s-a întrunit miercuri, 23 octombrie 1996, la Vatican, spre a pune la curent curia papalã cu ultimele descoperiri ale stiintei. Aceastã adunare anualã a Academiei întruneste cei mai mari savanti ai lumii, catolici si necatolici, multi dintre ei laureati ai Premiului Nobel. Tema principalã a acestei întruniri a fost originea si evolutia vietii. Cu aceastã ocazie, Papa a transmis un mesaj cãtre membrii întruniti ai Academiei în care afirmã cã ultimele cercetãri stiintifice dovedesc cã problema evolutiei este "mai mult decît o simplã teorie".

Mesajul prin care papa infimã Biblia reprezintã un pas enorm fatã de o altã enciclicã papalã de acum 50 de ani, care afirma cã teoria evolutiei este demnã de a fi discutatã, dar ea rãmîne încã o problemã deschisã. Aceastã grabã a Papei Ioan - Paul al II-lea de a infirma Biblia si învãtãtura Sfintilor Pãrinti ridicã o serie de întrebãri si zguduie profund lumea crestinã, catolicã si necatolicã, punînd sub semnul întrebãrii crestinismului real al lui Ioan Paul al II-lea. Este adevãrat cã spre a salva ideea de creatie si pentru a adormi constiinta membrilor Bisericii romano-catolice, profund subminatã de materialism si modernism, de scepticism si liberã cugetare, Papa afirmã, în declaratia sa cãtre oamenii de stiintã, cã "sufletul uman este creat în chip divin, anume pentru fiecare persoanã, si nu este supus unui proces evolutionist. Orice altã învãtãturã este incompatibilã cu adevãrul despre om". Stim cã o scrisoare papalã nu este integral opera lui; stim cã are tot felul de consilieri si cã el dã numai autoritatea pontificalã unui asemenea mesaj. Afirmatia Papei dovedeste, cel putin, o nepãsare totalã privind consecintele acestei afirmatii. Lepãdînd orice legãturã cu Biblia si cu învãtãtura cristicã, el restrînge rolul lui Dumnezeu în creatie numai la crearea sufletului. Oare ce a fãcut Dumnezeu, vreme de milioane de ani, pînã ce materia moartã a evoluat spre prima celulã vie si de aici la om? Si cînd S-a hotãrît Dumnezeu sã iasã din amortire si sã fabrice "în chip divin si pentru fiecare persoanã în parte" un suflet? Cînd a apãrut omul de Neanderthal sau Pitecantropus erectus? Cînd a apãrut primul filosof sau primul politician? Ori poate primul teolog iudeu sau catolic? Acest "somn divin" în timp ce materia se autocrea si evolua, ni se pare una dintre cele mai eretice teorii, chiar dacã neexprimate ca atare, pe care un papã a avut-o vreodatã. Ea ne dovedeste, pe de o parte, cã Papa are sfãtuitori incompetenti, care nu sunt în stare sã gîndeascã la consecintele neclaritãtilor pe care le lasã în mesajele papale, sau, pe de altã parte, reaua lor credintã, ca si, eventual, o anumitã incapacitate a Papei de a gîndi corect, logic si teologic.

Probabil cã, din punct de vedere organizatoric, de mult nu a mai existat un papã atît de destoinic si artizan al unui imperiu eclesiastic ca papa Ioan-Paul al II-lea. Papã intinerant, în ciuda slãbiciunii, el cãlãtoreste mult, încearcã sã stimuleze atasamentul catolicilor fatã de Bisericã si conceptul de sfintenie papalã în inima credinciosilor. Simtind necesitatea unitãtii catolice, Papa Ioan Paul al II-lea a încercat sã înghitã toate bisericile greco-catolice, fãrã menajamente, trimitînd la greco-catolici cît mai multi preoti de rit romanic. Numai cînd s-a izbit de opozitia dîrzã a unitãtilor, care nu întelegeau ca, dupã ce umpluserã închisorile comuniste cu martiri, în scopul supravietuirii unei Biserici martire, sã se vadã acum înghititi fãrã sã poatã protesta, de cãtre Vatican, pierzîndu-si fiinta proprie. În fata acestei opozitii, Papa a rechemat pe toti acesti preoti si i-a "reciclat", dîndu-le dreptul de a sluji în ambele rituri: romanic si oriental. Dar a cãutat sã introducã în bisericile catolice de rit oriental, cu multã perseverentã, preotia de celibat.

Pînã aici nimic de condamnat, decît un anumit imperialism teologic, dintotdeauna trãsãturã esentialã pentru catolicism. Suspiciunile noastre încep, pe dovezi foarte precise, din momentul în care Papa actioneazã dur si apoi cedeazã, sau se aratã de la început subordonat grupurilor necrestine.

Sã le luãm la rînd pe cele mai importante: prima este dorinta Papei. exprimatã si realizatã concret în înfiintarea unei mãnãstiri de maici la Auschwitz, de a se ruga pentru toti cei morti acolo. Se stie opozitia dîrzã fãcutã de evrei care, la ora aceea, afirmau cã în acest lagãr muriserã patru milioane de conationali ai lor, cifrã pe care, fãrã vreo interventie externã - cine ar fi avut curajul sã numeascã aceastã cifrã "mincinoasã", în afarã de ei însisi? - a fost schimbatã la un milion si patru sute de mii. A fost o polemicã în care Papa afirma cã acolo au murit polonezi si tigani si alte natiuni care au dreptul la o rugãciune. De la început polemica a fost falsã pentru cã o bisericã realã nu se roagã numai pentru alte neamuri, ci si pentru evrei. Cert este cã Papa a cedat în fata presiunii evreiesti si mãnãstirea, atît de necesarã pe un pãmînt blestemat precum cel de la Auschwitz, a fost desfiintatã. Prima slãbiciune a Papei. Biruinta evreilor împotriva poruncilor divine ale crestinismului a crescut si mai mult puterea internationalã a evreimii, dînd autoritate poporului evreu de a confisca doliul international, negînd valoarea suferintei crestinilor, sporind si mai mult teama lumii crestine de a-si mai afirma valoarea principiilor sale.

Acum un an, am urmãrit la televizor un serviciu religios închinat familiei. Era pe linia întãririi acestei unitãti mistice care este familia, pentru cã Dumnezeu a creat "dintru început" pe bãrbat si pe femeie, pentru a umple pãmîntul si a-l stãpîni, ceea ce Papa neagã direct în mesajul sãu din octombrie. Dupã pãrerea Papei, trupul omului este consecinta evolutiei oarbe a materiei, iar sufletul a început a fi creat de Dumnezeu, cîndva, la un timp nedefinit.

Toatã atmosfera acestei adunãri de rugãciune pentru familie era cu adevãrat sacrã. Aparitia Papei a sporit atmosfera misticã. Dacã atunci Papa ar fi spus: "Iubitilor. sã îngenunchem în umilintã si sã cerem lui Dumnezeu pace în Bosnia, pace în Orient, biruinta adevãrului crestin în aceastã lume atacatã de diavol din toate pãrtile", sunt convins cã s-ar fi petrecut o minune. Acolo erau oameni care ardeau pentru Hristos, chiar dacã Papa pãrea o flacãrã stinsã. În loc de un astfel de îndemn, în momentele cele mai tainice ale rugãciunii, se auzea cîte un strigãt: "Viva Papa!" si multimea uitînd de Dumnezeu, ovationa loctiitorul Sfîntului Petru, în timp ce Papa, cu gesturile oamenilor politici din Est si Vest, flutura din mîini drept multumire. Mi-au revenit atunci în minte, cu amãrãciune, "vizitele de lucru" ale conducãtorilor comunisti sau vizitele lor la locul dezastrelor naturale, unde cel mai important lucru nu era nenorocirea oamenilor, ci preaslãvirea tiranilor.

Înconjurat din ce în ce mai mult de rabini si de oameni de stiintã atei, de masoni si alte personaje nefaste, Papa alunecã spre agnosticism si materialism, negînd Biblia fãrã nici un menajament, reducînd rolul lui Dumnezeu aproape la nimic, în timp ce rolul Papei creste infinit, spre distrugerea credintei.

Cu cîteva luni în urmã la Vatican, a avut loc un serviciu special pentru cei morti în holocaust. Rugãciunea papalã s-a limitat aproape exclusiv la holocaustul german. Erau acolo prezenti reprezentantii evreimii, rabini, victime ale holocaustului. Acestia se vedeau. Nevãzute si ignorate de Papa si de cardinali, ca si de preotii care slujeau, erau milioanele, zecile de milioane de victime ale comunismului international, cei mai multi crestini ortodocsi, dar si necrestini, budisti si chiar musulmani, cãrora Papa le nega dreptul la rugãciune si la pomenire. Era un Papã care provenea din lumea comunistã, din Polonia, si care la alegerea lui, trezise sperante si entuziasm în toti crestinii...

La alegerea Papei Ioan Paul al II-lea eram în închisoarea Aiud. Printre detinutii de drept comun care treceau pe sub fereastra celulei mele de izolare, am aflat cã a fost ales un papã polonez. Citisem despre Cardinalul Wisinski care în jurnalul sãu, desi suferise atît, nu reusea sã se dezbare defel de ideile socialiste. Alegerea Papei mi-a dat o nãdejde si un curaj nou, pentru care îi sunt recunoscãtor si acum, cu toate deceptiile ulterioare pentru lumea crestinã, care nu este numai cea catolicã. Atunci am cerut administratiei închisorii dreptul de a scrie o scrisoare Papei. O concepusem în gînd, cît mai scurtã si mai concentratã, ca sã încapã într-o carte postalã. O datã la sase luni aveam dreptul sã scriu o scrisoare acasã. M-am hotãrît sã renunt la scrisoarea pentru familie, spre a-i scrie Papei. Bineînteles, administratia închisorii m-a privit ca pe un nebun. Eu am insistat si am declarat greva foamei pînã la primirea dreptului de a scrie. Dupã zece zile, colonelul Vasile Gheorghe, comandantul Securitãtii, în a cãrui grijã supremã eram, a venit si mi-a dat cartea postalã. amenintîndu-mã cã nu voi primi scrisoarea pentru familie. I-am rãspuns cã stiam acest lucru de la început si cã am actionat în cunostintã de cauzã. Eram sigur cã scrisoarea nu va pãrãsi birourile Securitãtii, dar vroiam sã se stie cã cineva din închisoare, un preot ortodox, a încercat cu orice risc, sã trimitã o scrisoare unui papã din tãrile comuniste, ca o confirmare a sperantelor noastre. Scrisoarea nu a plecat. Dupã eliberarea mea, în timpul domiciliului obligatoriu, printr-o persoanã de încredere, am expediat scrisoarea la "Europa Liberã", cu rugãmintea de a o transmite Papei. "Europa Liberã" spre cinstea celor de acolo, a transmis scrisoarea papei si a dat-o si pe post. Scrisoarea a apãrut în multe publicatii crestine si ziare din Vest. O redau mai jos, spre a dovedi cîte sperante mi-am pus în Papa Ioan Paul al II-lea, si nu numai eu, ci mai toatã crestinãtatea.

"Sanctitate, inimile noastre au fost inundate de un val de bucurie divinã. Harul Duhului Sfînt s-a pogorît peste conclavul cardinalilor. Alegerea Sanctitãtii voastre ca Papã, în aceastã epocã crucialã pe care o trãim, este o dovadã cã Dumnezeu iubeste lumea: o dovadã în plus cã Dumnezeu v-a ales pentru noi toti.

«Atunci am auzit glasul Domnului întrebînd: Pe cine sã trimit? Cine va merge pentru mine? (Isaia 6,8)»

Este o cinste pentru poporul polon faptul cã a dãruit lumii mugurul nãdejdii noastre de astãzi. Sanctitate, nu uitati Biserica Orientalã în suferintã! Fiind chemat de Dumnezeu la cea mai eminentã dintre sarcini, purtînd în inimã durerea poporului cãruia îi apartineti, aduceti-vã aminte si de Bisericile surori din celelalte tãri, cãci noi toti cãutãm pe Hristos si mîntuirea prin El.

Noi suntem proscrisi, asupriti si aruncati la marginea societãtii, dar predicãm pe Hristos cu vreme si fãrã vreme, dupã cuvîntul Apostolului. Noi nu suntem «biserica oficialã», nici nu primim vizitele «frãtesti» ale delegatiilor ecumenice. Acesti «frati» nu se apleacã asupra rãnilor noastre. Ei nu ascultã decît ponegririle puse în circulatie împotriva noastrã. Dar noi stãruim în gîndul cel bun, pãstrînd credinta în biruinta dragostei lui Hristos si a dreptãtii divine si vedem în alegerea Sanctitãtii Voastre zorii binecuvîntati ai acestei biruinte.

Vã scriu, Sanctitate, în romaneste, limba poporului meu, ale cãrui suferinte se aseamãnã celor îndurate de poporul polonez de-a lungul istoriei. E limba în care s-a plãmãdit cultura noastrã nationalã si crestinã, astãzi amenintatã si stricatã, limba în care am pãcãtuit si ne-am pocãit, limba în care, de veacuri, ne rugãm si slujim Liturghia crestinã. Sã rãsune ea astãzi pe pãmîntul Romei, pentru a aduce cu ea amãrãciunea si lacrimile noastre.

Binecuvîntati, Sanctitate, pacea lumii, Bisericile surori si neamul romanesc.

Preot al Bisericii Romane Ortodoxe aflate în suferintã.
Gheorghe Calciu - Aiud"

De aceea simt o mare durere cã acest Papã, în care ne-am pus atîtea nãdejdi si care ne confirma nãdejdile, acum se dovedeste contradictoriu în gîndirea lui teologicã si chiar apostat fatã de Sfînta Scripturã.
Mesajul Papei este scris în limba francezã si, referindu-se la enciclica Papei Pius al XII-lea din anul 1950 - Humani Generis - care afirma cu un oarecare dubiu cã ipoteza evolutionistã este o foarte serioasã ipotezã, Papa Ioan-Paul al II-lea scrie:

"Astãzi, mi mult decît acum jumãtate de secol, noile cunostinte ne determinã sã cunoastem în teoria evolutiei mai mult decît o ipotezã... Consecintele, nu rationale sau induse, ale rezultatelor muncii stiintifice, fãcute separat de unii si de altii, constituie în ele însele un însemnat argument în favoarea acestei teorii."

Desigur, mesajul Papei a stîrnit comentarii contradictorii în presa internationalã si în grupurile de credintã catolice si necatolice. David Beyers, Directorul executiv, al Comitetului de Stiintã si Valori Umane pentru Conferinta nationalã a Episcopilor Catolici, scrie la rîndul lui:
"Aici este un mare pas: Biserica a trecut de a zice cã esti liber sã accepti evolutia sau orice formã de creationism, la a zice cã acum noi vom accepta evolutia care, oricum, este de facto. Cine mai pune la îndoialã evolutionismul în Biserica romano-catolicã? Eu cred cã nimeni."
Iatã dar cît de subminatã este credinta catolicilor în Sfînta Scripturã, prin acceptarea infailibilitãtii papale. Discutînd cu un catolic problema mesajului antibiblic al Papei, spre surprinderea mea, mi-a spus cã el este de acord cu Papa si crede cã este foarte posibil ca Dumnezeu sã fi luat o pereche de maimute cãrora sã le fi suflat în fatã, dîndu-le sufletul viu despre care papa afirma cã ar fi singurul lucru pe care Dumnezeu l-a fãcut si îl mai face încã, pînã cînd papalitatea îsi va schimba pozitia si în aceastã problemã. Asadar, mergînd pe rationamentul papal, pentru cineva care trage toate implicatiile din el, ca prietenul meu catolic, primii oameni - Adam si Eva - nu ar fi decît niste maimute pe care Dumnezeu le-a ales, din milioanele de maimute existente, pentru a le da suflet uman. De altfel, presa conservatoare italianã a scris cu litere de-o schioapã: "Papa spune cã ne-am putea trage din maimutã" (Il Giornale) sau, în La Republica: "Papa a fãcut pace cu Darwin".
Cercurile fundamentaliste crestine, ca si ortodocsii care pãstreazã nestirbitã învãtãtura Sfintei Scripturi si traditia Sfintilor Pãrinti protesteazã împotriva ereziei papale. Jim Stainbough. de la Institutul pentru Cercetarea Creatiei din Santee, California, scrie: "În termenii stiintei si ai Bibliei, eu nu stiu dacã Papa este pe deplin constient de ceea ce afirmã aici". Apoi adaugã cã afirmatia papei face lucrul Institutului, pe care Jim îl conduce, mult mai dificil, pentru cã Papa este o persoanã respectatã si un om integru, ceea ce ar putea determina pe multi catolici sã ia spusele Papei drept adevãr evanghelic. Asa s-a întîmplat în Tenessee, unde un paragraf legal, care stabilea cã adevãrul care trebuie predat în scoli privind crearea lumii este cel din Genezã, a fost abrogat anul acesta, dupã 70 ani de functionare. Iatã cum afirmatia Papei distruge învãtãtura Biblicã despre creatie. Profitînd de dogma infailibilitãtii papale, care pune un om pe aceeasi treaptã cu Dumnezeu, Papa Ioan Paul al II-lea a fãcut modificãri ale Sfintei Scripturi care, în perioada Sfintilor Pãrinti si a luptelor pentru pãstrarea credintei adevãrate, stabilitã de sinoadele ecumenice, ar fi dus la anatemizarea ereticului fãrã nici un fel de crutare. Autoritatea papalã, pentru catolici, trece înaintea autoritãtii Bibliei si a Sfintei Traditii. Aceasta este cea mai mare "rãtãcire a vremurilor noastre". Ea poate fi rãtãcirea cea din urmã despre care ne vorbeste Scriptura.

Prima modificare a Scripturii fãcutã de Papa Ioan Paul al II-lea a fost cea prin care a scos din textul sfînt, sau a modificat, toate versetele care acuzau poporul evreu de uciderea lui Hristos. Poate cã cititorii nostri îsi mai amintesc de conflictul dintre profesorul de teologie Marcel Junin din Franta, dat în judecatã de cãtre un fel de ligã antidefamatorie evreiascã, asociatã cu cardinalul catolic Etchegaray, pentru incitare la urã rasialã, deoarece a protestat împotriva falsificãrii textului biblic prin scoaterea sau modificarea versetelor acuzatoare fatã de iudei. Spre cinstea ei, Justitia laicã l-a achitat pe profesor, în timp ce Biserica catolicã i-a dorit condamnarea!

Infailibilitatea papalã se manifestã în mai multe feluri. De data aceasta, Papa este mai stiutor al adevãrului divin decît însusi Duhul Sfînt. El stie ce a fãcut Dumnezeu, la începutul creatiei - cînd, de fapt, nu acea nimic - si cînd a început sã lucreze practic, fãcînd sufletele pe care le-a pus, fie în maimute, fie în niste oameni care au apãrut fãrã nici un amestec al Tatãlui ceresc, ci pe care "evolutia" darwinistã i-a pus la dispozitia Sa. Adevãrul adevãrat nu este continut în Biblie, ci în teoria lui Darwin si, mai ales, a darwinistilor.

Ultima actiune a Papei, care i-a surprins neplãcut pe exilatii cubanezi din America si, probabil. din alte tãri, o constituie cordiala întîlnire dintre el si ultimul dictator comunist din lumea neasiaticã, Fidel Castro (întîi la Vatican, apoi chiar în Cuba).

Unii catolici, obisnuiti cu compromisurile politice ale Bisericii lor, în alti termeni decît cei fãcuti de Bisericile Ortodoxe sub presiune si teroare, socotesc atitudinea de dragoste a Papei fatã de Castro drept un mare act politic, pentru cã numai asa putea obtine pontiful dreptul de a vizita Cuba si de a extinde imperiul catolic si în aceastã tarã. Se stie cã Papa a contribuit mult la prãbusirea comunismului rãsãritean, iar cu ocazia vizitei sale în Nicaragua, în 1983, a luat atitudine fãtisã împotriva sandinistilor sustinuti de Castro.

Pe de altã parte, cubanezii simt o deznãdejde justificatã în fata acestui compromis papal. În realitate, credinta nu cunoaste compromisuri si numai acomodarea slujitorilor ei la viata lumii justificã teoretic actiunile de compromis. Unii cubanezi au fost foarte duri; ei îl considerã pe Papã un trãdãtor pentru cã "absolvã un criminal". Altii sunt mai putini duri, dar îsi exprimã îndoiala în privinta actiunilor papale.

Din toate acestea reiese tot mai mult caracterul de Papã politic al lui Ioan Paul al II-lea si diminuarea evidentã a caracterului lui de vicar al Sfîntului Petru. Privind cu ochii credintei spre ereziile veacului nostru, care iau putere de dogmã în catolicism datoritã autoritãtii papale, care apare mai mare decît a Sfintei Scripturi, dau slavã lui Dumnezeu cã, fãrã sã am vreun merit, m-a fãcut sã mã nasc ortodox. În felul acesta, m-a scutit de suferintele renegãrii acceptate a adevãrului credintei si de rãtãcirile puterii autoritative a organizatiei unui imperiu ecleziastic în care persoana umanã trece înaintea lui Dumnezeu si-a Cãrtii Sfinte. Sã ne rugãm lui Dumnezeu si Mîntuitorului Iisus Hristos sã pãstreze în ortodoxie lucrarea necurmatã a Sfîntului Duh, care ne fereste de greselile dogmatice. În ciuda atîtor pãcate pe care unii ierarhi ortodocsi le-au sãvîrsit, doctrina Mîntuitorului a rãmas nestirbitã în Biserica noastrã drept mãritoare, neatinsã de modernisme, de aggiornamente, de ajustãri politice ale Sfintei Scripturi si de primatul unui om fatã de Dumnezeu.

Credem si mãrturisim, cu Sfînta Scripturã si cu Sfînta Traditie, cu hotãrîrile celor sapte sinoade ecumenice si cu învãtãtura Sfintilor Pãrinti, cã Dumnezeu a creat lumea din nimic, pe regnuri, la timpuri diferite, si a încununat creatia Sa cu omul, pe care l-a fãcut cu o grijã specialã, punînd în el toate elementele universului si, prin suflarea gurii Sale, sufletul omenesc, a pus în el chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, care ne-a dat posibilitatea îndumnezeirii prin harul adus de Iisus Hristos, prin patima, moartea si învierea Lui. Amin!

*) "Rugãciune si luminã misticã", Pr.Gh.Calciu Dumitreasa, Ed.Dacia, 1998.

sursa: sihastru.net