EREZIILE APUSULUI (IV)

OMUL ŞI DUMNEZEU-OMUL
Sfântul Iustin Popovici

Fără Dumnezeul-om şi în afara Dumnezeului-om, omul se află totdeauna în primejdia de a deveni asemănător cu diavolul, fiindcă păcatul e totodată şi putere şi chip al diavolului. Robindu-se păcatului în afara Dumnezeului-om, omul devine de bună voie asemănător diavolului, se împropriază diavolului: „Cel ce săvârşeşte păcatul, de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu trebuie să ne scape din vedere că scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemănarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divinoumaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, şi în felul acesta de a-l transforma într-o fiinţă asemănătoare cu el. Antropocentrismul umanist e în esenţă diavolocentrism, fiindcă atât unul cât şi celălalt nu vor decât un singur lucru: să fie doar în sine şi
pentru sine. În felul acesta, însă, ele strămută de fapt pe oameni în împărăţia „morţii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8;
20, 14).
Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv până la cel mai subtil, de la cel fetişist până la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, aşa cum este el în datul lui psihofizic şi istoricitatea lui psihofizică. În fapt, toată esenţa oricărui umanism este omul - homo. Redus la ontologia sa,
oricare umanism nu este altceva decât „hominism” (homohominis). Omul este cea mai înaltă valoare – valoarea totală, omul este criteriul cel mai înalt – criteriul total: „omul este măsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, orice umanism, orice hominism. Aşadar, toate umanismele, toate hominismele sunt în ultimă analiză, de origine idolatră, politeistă. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste şi mai departe, cele
protestante, filozofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeul om
cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeuluiom cu evanghelia după om, filozofia după Dumnezeul-om cu filozofia cea după om, cultura după Dumnezeul-om cu cultura cea după om, într-un cuvânt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeul-om cu viaţa cea după om.
Şi aşa a fost timp de veacuri, până când în veacul trecut în anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea sau contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrală a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi apărat atât de stăruitor şi de abil intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cât se poate de epocală pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost declarat divinitate supremă, divinitate universală. Panteonul
european umanist şi-a dobândit Zeusul său.
Sinceritatea e limba Adevărului: dogma infailibilităţii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar şi următorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi în primul rând cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă valoarea universală, a fost ridicată la rangul de dogmă criteriul universal al culturii, civilizaţiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii şi ştiinţei eline. Şi toate acestea ce sunt?
Păgânătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene.
Dogma infailibilităţii papei e nietzscheană „Ja–Sagung” (afirmare) a întregii creaţii a omului european umanist, acel „Ja–Sagung” al culturii şi civilizaţiei lui, care prin scopurile şi metodele lor predominant păgâne şi politeiste umbresc binevestirea şi porunca Dumnezeului-om: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate (celelalte) se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Şi ce nu a proclamat ca scop al existenţei omeneşti şi ca metodă de activitate a omului cultura şi civilizaţia umanistă europeană? Dumnezeul-om, Singurul care mântuieşte pe om de păcat, de moarte şi de diavol, Singurul care înveşniceşte şi îndumnezeieşte şi divinoumanizează
pe om în toate lumile, prescrie răspicat şi limpede că scop primordial al fiinţei şi al vieţii omului este să devină desăvârşit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot aşezat şi consfinţit ca scop al existenţei omeneşti în locul acestui scop! Este un adevăr evanghelic cu
neputinţă de tăgăduit: „toată lumea zace în rău” chiar şi după
nevoinţa Dumnezeului-om în lumea noastră pământească (I In. 5, 19-21). Şi nu numai atât, ci după Sfântul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o
astfel de lume care de bună voie „zace în răutate” şi omul care urmează pe Dumnezeul-om Hristos, nu există compromis. Cel care urmează pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în
dauna Adevărului Evanghelic, cu omul umanist care justifică toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărâtoare şi definitorie dilemă şi alegere: Dumnezeul-om sau omul.
Fiindcă omul umanist prin toată activitatea lui se evidenţiază şi se poartă ca acţionând autarhic (autosuficient), ca valoare supremă şi măsură supremă. Aici nu există loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, în împărăţia umanistă locul Dumnezeului-om îl ocupă „Vicarius Christi” [Locţiitorul lui
Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i aşa?
Uzurpând prin dogma infailibilităţii în favoarea sa, adică în favoarea omului, toată puterea şi toate drepturile care aparţin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserică în Biserica papistă şi a devenit în ea totul în toate. Un „Atotţiitor universal” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi devenit pan-dogma papismului iar papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip câtă vreme va fi papă al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc există trei căderi principale: a lui
Adam, a lui Iuda şi a papei.
Esenţa căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a deveni bun prin sine, voinţa de a deveni desăvârşit prin sine, voinţa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se asimilează, fără să-şi dea seama, diavolului, fiindcă şi acesta a vrut să devină Dumnezeu prin
sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi în această îngâmfare a lui a devenit dintr-o dată diavol, cu desăvârşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie constă esenţa păcatului, păcatul universal. În aceasta constă şi esenţa diavolului, a căpeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decât voinţa de a rămâne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decât pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea câtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămână totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de
Dumnezeu şi tot ce aparţine lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămâne tot în
sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi, totdeauna închis cu îndârjire faţă de Dumnezeu. În aceasta constă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este voinţade a deveni bun cu ajutorul răului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: „Veţi fi ca nişte dumnezei” (Fac. 3, 5).